Lungul drum de la body shaming la body positivity

Deși par diametral opuse, ambele mișcări implică un soi de presiune, de nevoie de a te încadra într-un anumit tipar. Poate că în 2021 e timpul să renunțăm la astfel de sintagme și pur și simplu să îmbrățișăm o normalizare a corpurilor, oricum ar arăta ele.

Sute sau poate chiar mii de ani, ne-a fost inoculată ideea că rolul femeilor în societate este unul pur decorativ, estetic. Patriarhatul a trasat extrem de clar caracteristicile femeii: frumoasă, vulnerabilă, firavă. În timp ce bărbații nu trebuiau să îndeplinească prea multe cerințe fizice, poate doar să fie puțin mai „arătoși ca dracul”, femeile își pierdeau viața în încercarea de a atinge toate aceste trăsături. Iar istoria ne arată că exemplele nu sunt puține și că datează cu mult înainte de era social media. Fie că vorbim de perioada Renașterii, în care multe apelau la trucuri de înfrumusețare extreme, precum folosirea vopselei albe din plumb, o substanță letală, bogată în arsenic, pentru a obține un ten cât mai palid – standardul de frumusețe la acea vreme, până la urmarea unor diete atât de drastice încât se soldau cu cedarea organelor vitale.

E clar că practica body shaming-ului nu a început de ieri, de azi. Doar că până acum nu avea instrumentele necesare pentru a ajunge la proporțiile din ultimul timp. În 2017, fostul model Playboy Dani Mathers a fotografiat o femeie în vârstă de 70 de ani, în timp ce-și făcea duș după un antrenament la sală și a postat imaginea acesteia pe Snapchat. Fotografia a devenit virală, iar mesajul modelului: „Dacă eu nu îmi pot scoate asta din minte, atunci nici tu nu poți”, a stârnit reacții negative nu doar în rândul publicului, ci și al autorităților. Dani a fost acuzată de body shaming și încălcarea intimității și a fost forțată să presteze muncă în folosul comunității. Însă body shamingul-ul nu e considerat ilegal, deci nu poate fi pedepsit prin lege. Așa că dacă imaginea nu ar fi ajuns în online, fără acordul femeii, întâmplarea ar fi rămas doar una dintre milioanele care au loc în fiecare zi, în orice colț al lumii.

Sally Bergesen, fondatoarea companiei de articole sportive Oiselle, a reușit să adune la un loc o parte dintre ele, lansând pe Twitter o campanie care își propunea să evidențieze efectele traumatizante ale body shaming-ului și să pornească un dialog între persoanele care au fost abuzate verbal din cauza aspectului fizic. Întreaga mișcare a fost demarată sub hashtag-ul #TheySaid și a strâns nenumărate povești, în care oamenii dezvăluiau abuzurile emoționale la care au fost supuși, fie de către familie, prieteni sau necunoscuți.

@MsKristiana: Un membru al familiei mele (când eram adolescentă): „Ai șolduri de cal!” și ăsta este demonul care m-a urmărit întotdeauna. #TheySaid
@RunsOnFuel: „Toate fetele vomită în baie după ce iau prânzul.” – Doctorul meu când i-am cerut ajutorul. #TheySaid
@KelseyMcEwen: „O femeie cu mușchi nu e atrăgătoare. Nu ar trebui să arăți ca și când ai putea să mă bați” – un bărbat într-un magazin, în luna decembrie a anului trecut. #TheySaid
@julia_ehall: #TheySaid „Ești atât de grasă” – aveam 10 ani. „Ești atât de înaltă, ai putea fi model dacă ai mai slăbi” – aveam 14 ani.

Presiunea de a te conforma unui standard, unui anumit tip de corp și jignirile bazate pe aspectul fizic au căpătat azi proporții inimaginabile, iar partea cu adevărat alarmantă este vârsta tot mai timpurie la care sunt resimțite. Părinți care își admonestează copiii pentru felul în care arată și care-i asigură că nu vor avea parte de iubire dacă nu se încadrează în anumite proporții, copii la rândul lor batjocorind alți puști din cauza unor particularități fizice sau profesori care își instigă elevii la discriminare, sunt practici comune și perpetuate în continuare.

Creștem și ne dezvoltăm într-un carusel de emoții negative, de comparații cu cei din jur care la nivel convențional întrunesc toate caracteristicile unui corp armonios, de vinovății și de blamări ale propriului aspect. Iar social media joacă în tot acest context rolul unei săbii cu două tăișuri. Oferă libertatea de a critica fără nici un fel de filtru orice nu este în asentiment cu crezurile, gusturile sau opiniile tale. În spatele unui nickname, nimeni nu poate fi tras la răspundere. Iar persoanele publice sunt de cele mai multe ținta unor astfel de atacuri. Statutul de celebritate le creează troll-ilor impresia că sunt îndreptățiți să își dea cu părerea despre cum ar trebui sau nu să arate corpul persoanelor în cauză. Și nu doar lor, ci și publicațiilor care nu contenesc cu titluri din categoria: „Este de nerecunoscut. Rihanna s-a îngrășat 10 kilograme” sau „Kim Kardashian, surprinsă în costum de baie. Coapsele vedetei sunt pline de celulită”. Dincolo de impactul emoțional negativ pe care îl au în mod direct asupra celebrităților vizate, astfel de titluri nu fac decât să ne sublinieze nouă, muritorilor de rând, că fluctuațiile de greutate, celulita, vergeturile, cicatricile sunt rușinoase și merită aduse în atenția publicului.

Chrissy Teigen a fost deseori criticată pe rețelele sociale pentru că fie nu are forme, fie sânii ei sunt lăsați, fie că în urma sarcinii pierdute abdomenul său nu a revenit la dimensiuni „normale”. Dar pentru fiecare afirmație a avut răspunsul potrivit. „Toată lumea obișnuiește… să își augmenteze formele în mod chirurgical. Am avut o formă pătrată toată viața și vreau să vă spun că treaba asta m-a răsplătit frumos în multe moduri. Eu sunt fericită, John este fericit, toți suntem fericiți și ne merge bine”.

În urma unei fotografii apărute în social media cu Lili Reinhart, s-a scris că actrița din serialul Riverdale ar fi însărcinată, iar asta doar fiindcă abdomenul ei nu era perfect plat. „Este regretabil faptul că o fotografie care nu îmi flatează burta circulă pe Internet și determină sute de oameni să creadă că sunt însărcinată”, a răspuns la momentul respectiv aceasta pe Instagram.

La rândul lor, Beyoncé, Rihanna, Ashley Graham, Demi Lovato, Selena Gomez, Hillary Duff, Kelly Clarkson etc. au fost de multe ori criticate public din cauza kilogramelor în plus. La opul opus, Ruby Rose, Emma Stone sau Celine Dion au fost considerate prea slabe. Adele este unul dintre exemplele care se încadrează în ambele categorii. Dacă până anul trecut era învinovățită pentru greutatea sa, acum este criticată fiindcă a slăbit prea mult sau fiindcă trăsăturile feței i s-au schimbat. Lucru care ne arată din nou că nu există o rețetă perfectă, care să mulțumească pe toată lumea, că indiferent de modul în care am arăta body shaming-ul tot va exista.

Apoi, o altă categorie care este ținta criticilor în mod constant este cea a sportivelor. Iar standardele în care ele trebuie să se încadreze sunt mult mai mari decât ale noastre. Imaginea unei atlete cu celulită este considerată cel puțin o oroare, iar un abdomen mai puțin definit este văzut drept un semn de slăbiciune. Jess Ennis a fost numită grasă în nenumărate rânduri, Hollie Avril a dezvoltat o tulburare alimentară pornită de la comentariile antrenorului ei, Simone Biles și Aly Raisman erau acuzate pentru brațele lor prea musculoase, iar Serena Williams – pentru că arată ca un bărbat. Recent, Ion Țiriac a făcut o serie de remarci. „La vârsta asta și la greutatea pe care o are acum, nu se deplasează atât de ușor pe cât se deplasa acum 15 ani. Serena a fost o jucătoare senzațională. Dacă ar avea puțină decență, s-ar retrage!”, declara omul de afaceri și fostul tenismen la TVR. Afirmația nu e un caz izolat. „Cu tot respectul, Serena Williams are 36 de ani și 90 de kilograme. Aș vrea să văd altceva, aș vrea să văd o jucătoare ca Steffi Graf”, spunea el în trecut.

Toate aceste cazuri ne dovedesc că nimeni nu scapă în fața body shaming-ului. Femei de rând, actrițe, cântărețe, creatoare de conținut în mediul online sau sportive, de diferite vârste, mărimi sau rase, toate suntem atacate cel puțin o dată în viață din cauza felului în care arătăm.

Ca răspuns la aceste atacuri a apărut mișcarea de body positivity, care promovează incluziunea, acceptarea propriului corp, a diferențelor fizice și care încearcă să pună la zid cultura toxică ce alimentează ura. Deși și-a atins apogeul recent, în era social media, rădăcinile sunt mult mai vechi.
În 1969, Bill Fabrey, nemulțumit de modul în care era tratată soția sa supraponderală, a înființat grupul National Association to Aid Fat Americans, care își propunea să pună capăt abuzurilor cărora erau supuse persoanele cu un surplus de kilograme. Asociația este precursoarea celei mai mari organizații care militează pentru drepturile oamenilor supraponderali – National Association to Advance Fat Acceptance sau NAAFA.

Acțiunile lui Fabrey nu au rămas fără ecou. Mai multe feministe din California au format mișcarea Fat Underground și în 1973 au lansat Fat Manifesto, prin care cereau „”drepturi egale pentru oamenii grași în toate sectoarele vieții” și se opuneau celor care promovau the diet culture.

Deși ideea de bază era lăudabilă, execuția a lăsat de dorit, iar o mișcare care își propunea să îi ajute pe cei discriminați nu a făcut decât să sporească acest gen de comportamente. Comunitățile celor de culoare au fost lăsate pe dinafară, activiștii susținând că dacă le-ar include, ar dilua mesajul, fiindcă atenția ar cădea asupra problemei rasiale și nu asupra aspectului fizic. Astfel, o mișcare care promova incluziunea a culminat tocmai cu marginalizarea.

Dincolo de asta, genul acesta de manifestări a continuat în decadele următoare, cu mesaje tot mai vocale sau cu proteste în toată regula. Însă toate vizau până atunci strict problema greutății. Mișcarea a început să ia amploare și să își lărgească spectrul de-abia în anii 2000. Ideea de body positivity în sensul de astăzi a luat naștere odată cu apariția social media. Fiindcă impactul rețetelor sociale nu poate fi rezumat doar ca fiind unul pozitiv sau negativ, situația fiind mai degrabă gri. Oferă un mediu propice răspândirii urii sau bullying-ului și în același timp aduce un val de awareness privind rasismul, abuzurile, opresiunea, discriminrea, dând șansa oamenilor să pornească un dialog, să își expună poveștile similare sau chiar să organizeze proteste și manifestații pentru o cauză comună.

Hashtag-uri precum #loveyourbody #BOPO, #bodypositive #allbodiesarebeautiful au cucerit rețelele sociale, strângând milioane de postări. Mișcarea de body positivity ne-a pus în fața unei situații ambivalente și fără precedent, în care defilează modele supraponderale, fitness gurus, axila neepilată a lui Ashley Graham, selfie-ul Lenei Dunham în costum de baie, operații de micșorare a stomacului, campania Savage X Fenty cu femei de diferite etnii și mărimi, fillere sau injectări cu toxină botulinică, Winnie Harlow pe coperta Vogue Arabia, anorexie, obezitate sau posterioarele femeilor din familia Kardashian.

Toate aceste scenarii sunt OK, dar doar dacă îți accepți corpul exact așa cum este și dacă nu ai vrea să schimbi ceva la modul în care arăți. Fiindcă body positivity, deși teoretic are conotații constructive, este implementată de multe ori agresiv și vine la pachet cu exact ceea ce condamnă: presiuni. Lizzo, o binecunoscută promotoare a acestei mișcări, a fost aspru criticată fiindcă a făcut public faptul că a ținut o cură de detoxifiere de zece zile. Pentru extremiștii mișcării, o persoană supraponderală nu trebuie să-și dorească să slăbească. Nici măcar dacă o face din considerente de ordin medical. Iar dacă vrei să îți îmbunătățești dieta doar pentru a te simți mai bine, nu pentru a pierde kilograme, așa cum a făcut-o și Lizzo, atunci ești catalogat drept o persoană non grata.

Și este clar că nu vom ajunge să combatem acest gen de presiuni atât timp cât nu schimbăm modul obtuz de a înțelege body positivity. Nu există one-size-fits-all, cum nu există două corpuri sau povești de viață identice. Dar a promova excesiv un mesaj pozitiv și a insista să fie acceptat ca atare, fără a înțelege realele motive pentru care oamenii au ajuns să aibă probleme cu corpurile lor, e o variantă mult mai ușoară. E vorba de un sistem defect în care am fost crescuți, de la familie, la autorități, iar abuzurile și discriminările zilnice la care multe persoane sunt supuse încă de mici nu pot dispărea în spatele unui hashtag inspirațional. Așa că, dacă până acum se luptau cu vinovăția de a nu se încadra în anumite standarde de frumusețe, acum sentimentul le este dublat și de vinovăția de a nu-și iubi corpul și a vrea să îl schimbe.

Apoi intervine și fățărnicia multora dintre noi. Exclamăm vehement că toate corpurile sunt perfecte așa cum sunt și că toată lumea este frumoasă, dar dacă ne analizăm viața amoroasă, probabil puțini pot include în lista lor de parteneri oameni care nu se conformează convenționalului.

Poate ar fi momentul să depășim body shaming-ul, body positivity-ul și să privim către o nouă mișcare. Una care să nu includă nici un soi de presiune, care să normalizeze în adevăratul sens al cuvântului corpurile, care să nu te condamne nici dacă îți accepți aspectul fizic, nici dacă îți dorești să-l schimbi, nici dacă pur și simplu nu ai nici un fel de relație cu el. Poate vom vorbi de un soi de neutralitate, în care fiecare individ își va putea găsi echilibrul în propriul său ritm, independent de tendințe, opinii sau mișcări activiste.