Cea mai grea meserie, in ziua de azi, e aceea de a fi femeie. Zilnic sintem asediate, bombardate si terorizate cu imagini si informatii despre cistigatoarele loteriei genetice: dive frumoase, cu trupuri perfecte, care (culmea!) le au pe toate – glorie, bani si Feti-Frumosi.
Iar noi, intr-o totala lipsa de inspiratie, indraznim sa ne comparam cu ele. Cunoastem atit de multe amanunte din viata celebritatilor, incit nu mai vrem sa ne comparam cu vecinii, ci cu Angelina si Jennifer. Cine mai vrea sa fie ca Ionestii, cind exista familia Beckham? Si uite-asa ajungem sa ne simtim inadaptati.
Pentru ca, daca la virsta adulta look-ul nostru nu evolueaza in standardele impuse de perfectiune, toate esecurile (iminente, de altfel) le atribuim acestui fapt. Ne pierdem increderea si respectul de sine si incepem sa involuam constant. Din fericire (sau din pacate), eu am trecut de virsta la care sa mai reusesc sa ma amagesc ca doua kilograme in minus mi-ar rezolva problemele de comunicare in cuplu, ca o pereche de pantofi Prada m-ar propulsa pe scara sociala sau ca, daca mi-as schimba culoarea parului, as da nas in nas cu fericirea, chiar dupa colt, si nu ne-am mai desparti pina la adinci batrineti.
Imi cunosc mult prea bine si plusurile, si minusurile, si visele. Si am invatat ca, pentru a fi fericita, nu trebuie sa ma schimb radical, ci e suficient sa invat sa ma accept, sa ma iert si sa ma pretuiesc asa cum sint. OK, cu mici modificari pe ici, pe colo…
Atunci de ce sufar atit de mult ca trebuie din nou sa imi tai parul? Abia ma obisnuisem cu tunsoarea Bob (dupa ce o viata mi-am purtat pletele mai jos de umeri) si acum, iata, harst-harst, ma asez din nou in bataia foarfecii, nu pentru ca vreau, ci pentru ca nu am incotro. In ultimii doi ani, parul meu a devenit atit de fragil, incit aproape mi-e teama sa il mai pieptan.
Am incercat toate metodele, mai mult sau mai putin ortodoxe: am luat suplimente nutritive; mi-am facut masti cu tot ce am gasit in bucatarie, de la ulei de cocos la ou si usturoi; m-am clatit cu otet alb si cu gaz (pina ce m-am tavalit pe jos de durere); m-am spalat cu tot felul de sampoane si mi-am injectat in pielea capului (auch!) tot felul de ingrediente miraculoase…
Nimic! Nici un rezultat! Parul meu se incapatineaza sa ramina fragil si casant, ca o coaja de ou.
Iata de ce, in ziua in care am realizat ca nu mai am nici o speranta, mi-am facut o programare la Petre, hairstylistul meu, la studioul LOréal Professionnel, hotarita sa tai raul… nu chiar de la radacina, dar scurt. Mult prea scurt.
Page: 1 2