Ageism-ul, o discriminare care nu îmbătrânește

Te-ai întrebat vreodată cine ai fi și ce ai face dacă nu ai ști câți ani ani? Ageism-ul e cel mai întâlnit tip de limitare, dar și autolimitare.

„Până aici. Mă mut la New York!”, am decis eu într-o zi cu soare, pe când mă uitam la story-urile fashion editor-ului Cristina Crăciun și imaginându-mi plimbări în ținute stylish prin iconicul Central Park. L-am văzut vara, l-am văzut iarna, m-a cucerit din prima clipă și, cât am bătut acele străzi atât de colorate, aglomerate și zgomotoase, am simțit, poate pentru prima oară în viață, că mă potrivesc undeva, alături de toate nuanțele mele. Și, dacă tot suntem la capitolul confesiuni, o parte din mine crede că nu a trăit niciodată cu adevărat, doar pentru că nu am trăit acolo. Apoi, pe nesimțite, apare un alt gând: „Ai înnebunit, ai peste 30 de ani (vârsta până la care se presupune că ar fi trebuit să atingi succesul), rate la bancă și o afinitate profundă pentru confort și vin de calitate. Vrei să trăiești ca o studentă, să mergi cu metroul ăla infect, să dai nas în nas cu gândaci gigantici pe stradă, să împarți un studio minuscul cu o altă persoană… oricare ar fi ea? Și să ajungi să mănânci la restaurantul ăla românesc din Queens, în ziua de salariu? Dacă aveai 18 ani era altceva, te-ai fi adaptat altfel”.

De câte ori nu te-a împiedicat vârsta să iei o decizie? Sau, din contra, a fost factorul care te-a impulsionat să iei o decizie? Știi la ce mă refer. Mă refer la compromisuri. Personal, am luptat mereu cu așteptările aferente numărului de ani din buletin și încă o fac, în primul rând cu mine. Încă de pe vremea când eram considerată precoce și până în prezent, când nu mă șifonez dacă sunt numită Peter Pan. Dar sunt moduri subconștiente, mult mai profunde, prin care ne autolimităm în conformitate cu așteptările societății. Spre exemplu, am o credință adânc înrădăcinată că nu sunt suficient de flexibilă ca să supraviețuiesc (pardon, să prosper) în condiții mai rele decât în tinerețe (când nu puteau fi numite chiar rele, pentru nu am avut niciodată parte de acea studenție poetică, deoarece stăteam acasă, și nu la cămin).

Ageism-ul este definit prin etichetarea, prejudicierea sau discriminarea împotriva (dar și în favoarea) oamenilor în baza vârstei lor cronologice. Deși această practică poate fi aplicată împotriva oricui, indiferent de vârstă, un studiu din 2014 publicat în European Journal of Ageing a arătat că cele mai discriminate categorii sunt femeile, oamenii cu venituri sub medie și persoanele care suferă de schizofrenie.

Iar un alt studiu, din 2013, realizat de European Social Survey, a arătat că discriminarea pe criterii de vârstă e cel mai întâlnit tip de discriminare, raportat de aproape 35% din subiecții studiului. Pentru a răspunde acestei provocări sociale, The European Cooperation in Science and Technology a instituit o inițiativă finanțată de UE ce abordează ageism-ul dintr-o perspectivă multidisciplinară și internațională (www.notoageism.com). Iar o cercetare realizată de Universitatea Vrije Amsterdam a arătat că, pe parcursul vieții, oamenii internalizează stereotipuri legate de vârstă și le aplică propriilor persoane, excluzându-se din diverse contexte și activități, limitându-și aspirațiile. Pentru că ageism-ul vine la pachet cu o doză de pesimism legat de oportunități, abilități și de starea de sănătate, conform studiului.

Însă atunci când oamenii nu se autocenzurează și nu se autolimitează, așa cum sunt încurajați, societatea are grijă să penalizeze acest lucru. Un exemplu în acest sens este Madonna, care a atras foarte multe critici odată cu imaginea sexy afișată în lansarea albumului Madam X. „Oamenii au încercat mereu să mă reducă la tăcere pentru un motiv sau altul, fie că nu sunt suficient de frumoasă, că nu cânt suficient de bine, că nu sunt suficient de talentată, suficient de căsătorită, iar acum problema e că nu sunt suficient de tânără. […] Acum mă lupt cu ageism-ul, sunt pedepsită că am 60 de ani”, declara starul pentru Vogue.

În același timp, prestația lui Jennifer Lopez de la Super Bowl ne-a lăsat cu gura căscată și ne-a arătat cum poate să arate sau să danseze un star de 50 de ani. Și inspiră femeile din aceeași generație să nu se lase descurajate sau marginalizate din pricina vârstei: „Poți să faci tot ce îți dorești. Asta vreau să-mi învăț fetele, asta îmi doresc să vadă, asta îmi doresc să devină: femei puternice și independente care își exprimă părerea. Mesajul din seara asta a fost să îți folosești vocea, get loud”, a declara vedeta după Super Bowl. Iar ca reacție, producătorul TV Melissa Hunter a scris pe Twitter: „La finalul anului 2020, în loc de topuri precum 30 sub 30, mi-ar plăcea să văd oameni de vârstă mijlocie care tocmai au reușit. Vreau să citesc despre o mamă a doi copii care și-a publicat prima nuvelă, un regizor care a devenit cunoscut la 47 de ani, acesta e topul pe care ni-l dorim”, a scris Hunter, iar reacțiile oamenilor au fost copleșitoare.

Deși poate, totuși, ageism-ul nu este un tip de discriminare la care suntem pregătiți să renunțăm, se fac pași în această direcție. Anul acesta, titlul de Miss Germania a fost câștigat de Leonie Charlotte von Hase, o femeie de 35 de ani, mamă şi antreprenoare. Concursul de frumusețe, care are o tradiție de 93 de ani, s-a reinventat, iar juriul a fost constituit dintr-un public exclusiv feminin (nu știm dacă câștigătoarea ar fi fost aceeași dacă juriul era format din bărbați). Dar, deși m-a bucurat enorm această veste, așa cum mă inspiră curajul Madonnei sau felul în care dansează JLo, mi-am dat seama că și eu mă fac vinovată de ageism. Și nu mi-l aplic numai mie (pentru că nu, nu mă mut la New York), ci și celor din jur.

Spre exemplu, am remarcat cu stupoare pe profilul mamei mele un selfie din lift. Am zis că nu văd bine și m-am gândit să o sun: „Ce faci, mamă, de ce îți faci selfie-uri în lift? E complet deplasat”, i-am zis, fără menajamente. „De ce crezi că e deplasat? Pentru că sunt bătrână”. Răspunsul ei m-a amuțit. Nu de alta, dar chiar aia era cauza, și reacționez așa în timp ce la nivel conștient declar cu orice ocazie că lupt împotriva acestor prejudecăți prin care ne cenzurăm atât de mult ambițiile, visele sau micile decizii de zi cu zi.

Poate ne-am schimba reședința, partenerul sau cariera, sau poate am posta o altă poză pe Instagram dacă nu am fi constrânși de numărul de ani din buletin, de așteptările rudelor sau de menopauză. Și, sincer, atât reacția mea, cât și răspunsul ei mi-au dat de gândit ceva vreme. Nu înțelegeam de ce mi s-a părut ciudat (da, și penibil) ca o femeie de 65+ ani să facă un selfie în oglindă, în timp ce n-aș fi clipit dacă vedeam asta la Madonna, iar eu însămi postez ocazionalul duck face, deși nu mai am de mult 16 ani. Și mi-am dat seama că e o chestiune personală, un fel de vendetă subconștientă. De la ea am auzit cândva: ești prea crudă să-ți cumpăr tocurile alea (și atunci chiar aveam 16 ani). Ea m-a pedepsit crunt că m-aș fi dus rujată la școală, deși informațiile primite de la vecina de vizavi erau false – când eram mică, buzele mele erau ridicol de roșii în mod natural, dar mai ales când erau pișcate de vânt. Pe scurt, ea, personal, m-a instruit să-mi încorporez toate autolimitările care protestează în mine de fiecare dată când încerc să-mi sparg tiparele. Și a făcut-o într-un moment al vieții în care era mult mai conformistă, pentru că atunci considera încă gura lumii un factor de decizie. Iată, de aici pornește cenzura viselor. Concepțiile care ne îngrădesc se învață, în primul rând, de acasă.

„Funcționăm influențați de oamenii pe care i-am avut aproape în copilăria noastră. Primele definiții despre ce se face și ce nu se face la o anumită vârstă, pe toate le-am auzit când eram mici, dar sunt întărite ulterior de contextul social. Unele pot rămâne cu noi toată viața, iar pe altele le putem reevalua. Să ne amintim doar cât s-a scris despre Madonna că a îmbătrânit și ar trebui să se retragă, în articole ilustrate de prim-planuri cu mâinile îmbătrânite. Așadar, cognitiv, ne formăm un sistem de credințe sub influența mediului, apoi internalizăm anumite atitudini, convingeri, pe care le putem pune apoi în aplicare și-n viața noastră, fără să fim conștienți cu exactitate de originile lor”, spune Florin Ionescu, psiholog.

Și mă bucur enorm că există femei care sparg aceste bariere sociale. Iar această concluzie mă face să mă întreb, și să te întreb: cine ai fi și ce ai face dacă nu ai ști câți ani ai? Iar dacă îți trăiești viața cu grija a „ce zice lumea”, oare te vei felicita, în timp ce-ți tragi ultima suflare, că ai reușit? Că, până la urmă, lumea nu a zis nimic?