Marea problemă cu aceste filme nu este aşa zisa dependenţă pe care o provoacă, dar cu totul alta, şi anume aşteptările total lipsite de ancorare în realitate. Să ne gândim un pic. Există un El şi o Ea, ce par complet incompatibili la o primă vedere sau, taman invers, par perfecţi unul pentru celălalt. Indiferent de premize, cert este că niciunul dintre ei nu este efectiv disponibil.
Asta poate însemna ori că au deja o relaţie stabilă, mai mult sau mai puţin fericită, ori că nu mai au apetenţă să încerce ceva în sectorul iubirii şi-al îndrăgostirii pentru că fie au suferit prea mult, fie au diverse obligaţii familiale, fie sunt prea concentraţi pe ascensiunea profesională şi altele asemenea. Deci practic nu ar fi niciun semn bun, cum că între El şi Ea, chiar dacă prin absurd se vor întâlni vreodată, strict printr-o implicare directa a hazardului, ar putea să se înfiripe ceva. Şi totuşi.. Acest „şi totuşi’ din filme este tras de păr. Nimeni nu este atât de împiedicat precum domniţele protagoniste, în viaţa reală nimeni nu se bate pe o pereche de mănuşi sau, dacă e într-adevăr vorba de disperarea Crăciunului, nimeni nu are galanteria de a renunţa dintr-un impuls de generozitate creştină. Liceenii rebeli nu ajung fascinaţi de inteligenţa ascuţită a colegelor tocilare, care le pune într-o lumină atât de favorabilă încât nu li se mai văd nici coşurile, nici firele de păr de pe buza de sus. Oamenii nu angajează escorte pentru a le copleşi cu daruri luxoase şi a le lua apoi în căsătorie, aşa cum nimeni nu aleargă cu bodyguarzi atârnându-i de picioare către uşa avionului ce stă să decoleze, pentru a-şi declara dragostea nebună, bine ţinută sub cheie în suflet până atunci. Nici femeile nu fug de la altar în rochii de mireasă de zeci de ori, găsind mereu un fraier nou dispus să se însoare, în timp ce toţi părăsiţii devin buni prieteni între ei.
Dincolo de orice urmă de cinism, este vorba strict de probabilităţi. Probabilităţi pe care le judecăm după situaţiile majoritare care, cu regret, sunt în favoarea abordărilor pragmatice şi pe alocuri poate şi superficiale… Lumea face alegeri după criterii deloc romantice, totul fiind bine calculat şi prevăzut. Practic, loc pentru poveşti de dragoste de spus cu mândrie nepoţilor nu prea mai este, lucru pe care eu am l-am constatat cu obidă după ce am dat de scrisorile bunicii. Da, iată-mă un clişeu ambulant, măcar eu le-am găsit cu ea de faţă, nu prin vreun pod, uitate de jumătate de secol şi necesitând cine ştie ce muncă de investigaţie. Am putut vorbi despre ele chiar cu protagonista, la vreo cinci decenii distanţă de momentul la care ele fuseseră scrise. Povestea începe la sat, unde tinerii se îndrăgosteau platonic la horă sau şezătoare. Nu doar începutul era platonic, mare parte din felul în care se construia şi evolua relaţia de cuplu era în văzul lumii, sub ochii unui judecător colectiv, mereu vigilent, care vedea, auzea şi ştia tot. Tinerii, nu cu mult diferiţi de cei de astăzi în anumite privinţe, şi-ar fi dorit poate intimitate, însă suspiciunile care veneau odată cu ea obligau ori la asumare legală, ori aduceau dezonorarea cuiva, preţ mare de plătit pentru o fată de măritat căci da, efectele erau destul de unilaterale şi sexiste.
Dacă tot am spus că îndrăgostiţii din orice timpuri aveau multe în comun, unul dintre aceste lucruri era sigur inventivitatea. Îşi construiau circumstanţe pentru a se întâlni din te miri ce, se bucurau de privirile furişe, se delectau ca dintr-un fruct interzis dacă aveau parte de vreo atingere de mână fugară. Pretendentul bunicii găsise un pretext destul de ingenios pentru a o vedea mai des decât aveau loc manifestările culturale în sat, în drumul său dinspre câmp către casă, poposea la poartă ei şi cerea un pahar cu apa, a bunicii fiind una dintre puţinele curţi cu fântână proprie. Bea apa rece ca gheaţa cu înghiţituri mici, pe care lumea le punea pe seama faptului că nu e bine să îngerezi rapid un lichid foarte rece dacă eşti înfierbântat după efort, dar cadenţa era dată de fapt de altceva, de puţinele clipe în care o putea privi în voie, fără să atragă atenţia nimănui, fără să se ruşineze, fără să se teamă. Îi admira părul lung şi blond, zâmbetul timid, ochii blanzi şi care purtau în ei deja mărturia unei tristeţi prea mari pentru ea. Nu îi putea spune nimic din toate astea, nu se cuvenea, dar le scrijelea pe toate pe suflet şi apoi le aşternea pe hârtie simplu, sincer, fără înflorituri.
Acestea erau scrisorile găsite de mine. Doar că ele se opreau brusc, iar eu nu reuşeam să înţeleg ce poate înăbuşi o iubire mare şi plină de ardoare copilărească, aşa că am întrebat, probabil prea tăios, probabil prea indiscret. Întrebarea mea a născut lacrimi, poate chiar pe cele neplânse de jumătate de secol. Si apoi a adus pe buze un răspuns dureros. El a trebuit să plece soldat. A plecat lăsând în urmă promisiuni unei fete gata să îl aştepte. Însă aşteptarea a devenit mai lungă, şi apoi şi mai lungă, a adus cu ea nu uitarea, ci deznădejdea, căreia i s-au adăugat presupunerile unora şi altora, gura lumii, viaţa grea de acasă. Toate împreună au şters încetul cu încetul, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt şi literă cu literă promisiunile scrisorilor de parcă ar fi fost întipărite în nisip. Apoi a apărut cineva, ALTcineva. Nu era romantic, dar era acolo, te puteai bizui pe el. Admira şi el părul, zâmbetul şi ochii, poate nu la fel de poetic, dar cu aceeaşi patimă. Şi el nu a plecat, ci a gândit cum să facă din fata ce îi era dragă femeia care să-i fie alături o viaţă. A convins familie şi prieteni, ştiind că vorba lor va cântări mult. Şi apoi, într-o zi aparent ca oricare alta, a furat-o, dând o formă mult mai mundană unei relaţii dorite poate doar ca perspectivă. Ca mai mereu în vremurile acelea, a urmat consfinţirea căsătoriei de către părinţi, tânăra soţie urmându-şi soţul la oraş, unde viaţa îi va răpi strălucirea părului, ocaziile de a zâmbi, adâncindu-i tristeţea ochilor. Viaţa cea nouă, de femeie la casa ei, venea cu responsabilitatea unei gospodării comune, pe care trebuia să o aibă în grijă, în calitate de soţie a primului născut. Aducea cu ea griji multe, o casă de construit cu mâinile goale în timp ce purta un prunc în pântece şi un soţ mai mult absent, încercând să agonisească pentru familia care se mărea. În tot acest iureş, cineva intră pe poartă şi cere un pahar cu apă. Privirea lui îi mângâie părul, zâmbetul şi ochii pentru ultima dată şi pleacă, la fel de sfâşiat pe dinăuntru ca şi cea pe care o lasă în urmă…
Povestea bunicii mele avea nimbul istoriilor de familie care nu se mai întâmplă, cumva de neconceput într-o modernitate în care tot avântul romantic are un aer uşor desuet. Această convingere, întărită de experienţele proprii, dar şi ale altor prietene de-ale mele m-a făcut să cred că lucrurlle au acum altă reţetă. Că se întâmplă în alt ritm. Că au o finalitate mai asumată, fără vreo contribuţie majoră din partea destinului. Totul până-ntr-o zi, când aveam de expediat o scrisoare. O misivă urgentă şi importantă, care trebuia să ajungă în anumiţi parametri la destinatar şi pe care am decis, obligată fiind de circumstanţe, să o trimit apelând la serviciile altei companii de curierat decât cea folosită în mod uzual. Zis şi făcut, se apelează la minunatele resurse online, că doar internetul nu e făcut doar ca să dai căutări de tipul „iubită nouă keanu reeves’ sau „rochii de mireasă reduceri‘, are el şi laturi serioase şi utile care îţi aduc aproape exact ce ai nevoie, în cazul meu o firmă care promitea ca din momentul apelului să îţi ducă la destinaţie în maxim două ore scrisorica. Se apelează numărul de contact, se stabilesc coordonatele şi se fac alte lucruri pentru ca cele două ore să treacă mai repede. Şi ele trec, fără ca cineva să vină să ia plicul.
La scurgerea timpului cuvenit, cu siguranţa tragică a faptului că nu mai există nicio şansă pe lume ca lucrurile să fie duse la bun sfârşit, se începe apelarea prestatorului de servicii, la acelaşi număr de contact, spre umilire, ameninţare şi tot tacâmul cuvenit cuiva care se face vinovat de reclamă mincinoasă, încurcându-i iremediabil pe inocenţii care au avut neşansa de a-i crede. În mod bizar, contrazicând chiar definiţia unui dispecerat, persoana de la capătul firului se încăpăţânează să nu răspundă, dând dovadă de o intuiţie foarte bună şi de un simţ de autoconservare desăvârşit. În apogeul nervilor celor mari şi cu foarte puţin înaintea unui AVC cauzat de ei, primesc de la un coleg o veste extraordinară – curierul era la recepţie, urmând să urce în câteva secunde. Ştiţi cum lumea ţipă la casiere că s-au mărit preţurile şi la şoferii mijloacelor de transport în comun că a întârziat autobuzul, pentru că ei sunt interfaţa şi, în lipsa posibilităţii de a te răfui cu adevăraţii responsabili, cearta cu angajaţii lor oferă o minimă satisfacţie? Ei bine, cam acesta era si filmul evenimentelor din mintea mea. El nu avea probabil nicio vină pentru întârziere, însă asta nu schimba în vreun fel toate repercusiunile generate de neexpedierea scrisorii. Cineva trebuia să sufere! Eu ticluiam cele mai şfichiuitoare replici în timp ce uşa se deschidea şi din ea se auzea de departe cea mai originală şi dezarmantă replică „Nu puteţi fi supărată pe mine, astăzi este vineri.’
Aici s-a rupt filmul pornirilor mele răzbunătoare, pentru că neuronii au făcut un efort supraomenesc de a găsi o legătură de cauzalitate între ziua săptămânii şi trăirile omeneşti. Singura explicaţie, deşi cam SF, era că din punct de vedere religios vinerea avea o semnificaţie aparte, şi cum este creştineşte să ierţi, poate obliga la mai multă înţelegere şi toleranţă acordate semenilor? În timp ce probabil privirea-mi pierdută exprima ori un intelect redus, ori prăjirea în timp real a procesorului meu, am fost invadată de o stare de calm, pentru că era stupid să încep să urlu la om după jumătate de minut de acalmie tâmpă, ca şi când aveam un start întârziat. Aşa că i-am explicat limpede şi concis ce aveam nevoie, încheiand prin a-mi exprima îndoielile în ceea ce priveşte şansele sale de reuşită şi rugându-l ca dacă, printr-o aliniere a aştrilor, reuşeşte să ducă la bun sfârşit misiunea, să mă sune pentru confirmare şi pentru a primi jumătate din regat, ca în poveşti.
Emisarul a plecat, nu pe un cal alb care mânca jăratic, ci pe un scuter portocaliu care părea că mănâncă extrem de mult combustibil, iar eu m-am reintors la preocupările zilei, unde mintea-mi era aiurea, sperând în taină la o minune. Miracol care a şi avut loc. Omul a sunat, conform promisiunii, după ce a reuşit imposibilul, parcurgând jumătate de Bucureşti haotic în timp record şi obţinând şi preţioasele confirmări de primire. În avântul unei recunoştinţe născute din disperarea anterioară mai mult decât din bucuria succesului, am promis să menţionez autorul în nişte rugăciuni speciale (nimeni nu ştie nici până acum de ce am ales această răsplată deloc obişnuită mie), în vederea îndeplinirii unei dorinţe specifice. Aici intervine o a doua replică dezarmantă, singura năzuinţă declaratăfiind găsirea „sufletului pereche’. Spuneţi voi dacă aţi întâlnit de curând, ca să nu zic vreodată, atâta romantism concentrat în doar câteva cuvinte? Reacţia femeii care nu mai credea în dragoste? Sugestia stupidă de a-i face cunoştinţă cu prietenele sale singure, propunerea ce a fost întâmpinată cu maximă reticenţă, fapt care a şi dus la încheierea bruscă a conversaţiei. Dar acolo, undeva, bine ascunsă şi totalmente ignorată stătea speranţa că mai există iubire şi destin. Speranţă care era totuşi suficient de modernă încât să sugereze un pas curajos din partea tinerei domnişoare, pentru care preluarea iniţiativei era de neconceput. Un simplu mesaj în care se reitera propunerea de a transmite universului şi forţelor sale dorinţa salvatorului, care salvator a răspuns prompt că, pentru început, i-ar plăcea să vorbim mai mult. Ceea ce s-a şi întâmplat, ore şi apoi zile în şir până la o primă întâlnire, când au ieşit la iveală o grămadă de lucruri care fac din această poveste una demnă de istorisit nepoţilor…
Ea nu era genul care să iasă cu cineva necunoscut, doar după câteva conversaţii telefonice. El a propus, ea a zis da cu gândul că va contramanda şi a uitat să o facă în timp util, aşa că de ruşine, a trebuit să meargă. Nu a nimerit ieşirea la metrou, fiind apoi aproape sigură că nu îl va recunoaşte, mai ales că reperul dat era „sunt lângă un ochi imens’, o presupusă glumă proastă ce s-a dovedit purul adevăr, acolo fiind mascota unui cabinet oftalmologic, cu care domnul împărţea ieşirea de la metrou, în scopuri totalmente diferite. S-a purces la mers la o cafenea, la comandat ceva şi la discutat subiecte care teoretic nu angajau pe nimeni în vreo dispută, dar care au degenerat ca în filme într-o contrazicere de minute în şir cu privire la denumirea populară a uneltei cu care se desfunda ţevile, care pentru el era şarpe şi pentru ea şopârlă, fiecare luându-şi pe loc confirmările de la apropiaţi ca să le ţină isonul. Şi pentru că el avea nevoie de o şopârlă pentru o farsă, au purces la căutarea uneia prin magazinele din zonă (nu se dorea una vie, altfel ar fi căutat şi ei, ca nişte oameni pseudonormali, prin spaţiul verde). Iar acest periplu a fost însoţit de constatarea lui premonitorie cum că „ce mişto o să fie când le vom povesti nepoţilor despre cum am căutat noi şopârle la prima întâlnire…’
Ea credea că el e nebun. Un nebun frumos, fermecător, amuzant, spontan, dar totuşi nebun. El mulţumea Cerului pentru o mulţime de lucruri pe care le putea pune doar pe seama sorţii şi care îi făcuseră să se cunoască – faptul că el s-a răzgândit asupra demisiei, amânând-o cu o lună, faptul că al său coleg arondat zonei biroului ei făcuse un accident pe drum şi nu mai putuse ajunge la destinaţie, faptul că lui îi fusese repartizată expediţia apoi şi că fata de la dispecerat a avut înţelepciunea de a nu răspunde apelurilor nenumărate ale căror unic scop era anularea comenzii. Ea nu ştia că el ar fi sunat-o oricum, fiindcă fusese dragoste la prima vedere. Fapt care, odată aflat, nu a împiedicat-o niciodată să se laude că datorită ei, femeie hotărâtă cu mână de fier, ei au ajuns să fie împreună, să se căsătorească, să aibă un copil şi să pregătească pentru el şl viitorii nepoţi o poveste de necrezut, exact ca în comediile romantice, în care totul se aşează pentru ca el şi ea să se poată iubi până la sfârşitul zilelor şi chiar mai departe…