„Arhitectura de calitate e una firească, fără încordări'
Bogdan Babici, fondatorul biroului de arhitectură TECON, este autorul unora dintre clădirile iconice din România. Cu modestie susține că tot ce și-a propus a fost să arate locuitorilor, clienților și autorităților locale o alternativă la un mod de gândire învechit, lucrând cu constrângerile materiale din ce în ce mai accentuate în contextul țării noastre. Firescul, discreția și integrarea în context sunt elementele cheie din munca sa.
Să pornim cu începutul: absolvent de arhiectură la București, ai venit din New York cu entuziasmul căpătat în stagiul de pregătire la biroul celebrului Cesare Pelli și ai fondat propriul birou de arhitectură. Cu ce ai plecat la drum? Câți ani aveai?
Aveam în jur de 25 de ani. Când am început biroul, împreună cu mai mulți colegi care au ales să mi se alăture, cel mai mult am fost împins de entuziasm. Mi-a lipsit frica. Am riscat în toate abordările, plecând de la convingerea clară pe care o am și acum, că, dacă îți propui să faci ceva, o s-o scoți la capăt într-un fel sau altul. Am avut acest entuziasm, dar și experiența practică căpătată în birourile în care am lucrat ca student. Acolo am înțeles ce înseamnă proiectare, la ce constrângeri funcționale, tehnologice trebuie să răspunzi, care sunt nevoile inginerilor și înțelegând necesitățile acestora, mi-am dat seama că nu tot ce visăm noi ca arhitecți se poate face într-un mod firesc. Orice se poate face pe lumea asta, dar eu cred că arhitectura de calitate e o arhitectură firească, fără încordări. În spatele multor arhitecturi vezi niște frustrări, niște neîmpliniri ale celor care le fac și care găsesc astfel o portiță de exprimare. Am învățat să mă înfrânez, poate uneori prea mult, dar pentru ce se întâmplă aici la noi, întotdeauna am încercat să împingem la limita superioară posibilitățile beneficiarilor noștri.
Te consideri un arhitect talentat?
Nu știu ce să zic. La mine cred că e mai multă muncă. Arhitectul, în funcție de nivelul lui de erudiție, are un anumit acces la informație. Dincolo de talent, e vorba de curajul de a spune ‘da, merg în direcția respectivă’\. Și apoi universul se organizează și îți pot veni și idei. E pe undeva și vorba de inspirație, dar aceasta e foarte puternic conectată la nivelul de informare și de înțelegere a contextului în care se întâmplă lucrurile. În vremurile noastre, cred că în zona asta abia putem vorbi de talent. Lăsând la o parte predispoziția genetică, pe parcursul formării lor ca indivizi și desăvârșirii lor ca profesioniști, arhitecții au șansa de a întâlni informații suficiente pe care cu agerimea minții să le combine și să genereze lucruri noi. Dar asta vine și din încrederea pe care ți-o dă sistemul din spate. Alta e deschiderea unor arhitecți care știu că sunt secondați de niște industrii ale materialelor de extrem de performante, super tehnogolizate, cu un anumit nivel de buget în spate și alta e ce se întâmplă pe aici, prin zonele pe unde am ales noi să facem arhitectură, unde nici bani nu sunt prea mulți, nici nivelul de nevoie pentru ceva deosebit nu e prea ridicat. E probabil unul dintre cele mai ostile locuri unde ai putea face arhitectură, adică să atingi dimensiunea asta sensibilă a arhitecturii, la niște costuri suportabile. Suntem una dintre puținele țări din Uniunea Europeană care nu are un proiect de autor. Arhitecturile alea spectaculoase costă. Cred că în spatele oricărui birou performant din ziua de astăzi stă un creier colectiv, de oameni foarte bine pregătiți și foarte bine armonizați unii cu alții, care reușesc să lucreze ca o fermă de creiere. Nu doar ideea inițială e importantă, ci important e să o faci să ajungă în materie, cât mai aproape de visul inițial. Și ca visul să fie materializabil, e nevoie de experiența de care vorbeam mai devreme.
Spuneai atunci când ai primit premiul pentru întreaga activitate că biroul vostru primește cu brațele deschise tineri arhitecți, dornici să învețe. Ce trebuie să conțină CV-ul unui tânăr care bate la ușa ta?
Trebuie să fie el un om de calitate și să își dorească să se implice, să aibă curajul de a lua decizii, să aibă curajul să întrebe, să aibă dorința de a se informa, de a fi mereu într-o luptă cu sine. Asta e mai important decât un CV, pentru că nimeni nu se naște cu un CV. Încercăm să găsim oameni cărora le place să facă meseria asta, pentru că dacă îți place, nu contează restul. E o meserie prin care te poți exprima, iar asta înseamnă că te-ai pregătit să ai ceva de spus și ca să ajungi la asta, ești dispus să treci prin toate încercările pentru a ajunge să vezi cu ochii tăi ce ai imaginat cu mintea și cu sufletul.
Să ai ceva de spus… Ce spun lucrările tale despre tine?
Multe dintre ele au fost făcute din dorința de a convinge oamenii și autoritățile că se poate și altfel; să ieșim un pic din niște șabloane de utilizare a unor tehnologii vechi, a unui mod învechit de gândire. Și, în mod evident, totdeauna am fost în situația de a face cât de mult cu cât de puțini bani. Cam cu asta ne-am luptat: să găsim un echilibru între calitate și cost, pentru că asta a fost piața în care am lucrat. Lupta aceasta pentru eficiență poate fi dusă la infinit și dacă mai vrei să faci și arhitectură totul devine foarte greu în ziua de azi. Mai ales la investițiile publice, unde totul se judecă din punct de vedere al banului: ai cheltuit prea mult! Lumea nu realizează că tot fondul acesta construit care ne înconjoară e o formă de a educa societatea. Școlile, grădinițele, spitalele, edificiile culturale ar trebui să fie un exemplu sublim de bună practică profesională în care individului când intră să i se ridice nivelul de conștiință. Nu neapărat să înțeleagă ce i se întâmplă, dar să aibă un feeling bun despre spațiul respectiv, că e corect iluminat, că fluxurile sunt corecte în el. Am încercat să oferim o alternativă la lucrurile care erau mereu rezolvate în mod clasic. Am avut foarte multe proiecte, din care nu am câștigat mai nimic – bazine de înot, săli de sport, care și alea, în multe situații au fost deturnate de la scopul lor inițial. Am proiectat săli de sport pentru mediul urban și au fost implementate în toate satele din România, în ciuda faptului că existau proiecte de săli și pentru sate. Fiecare primar voia o sală mare, chit că n-avea bani să o întrețină. E foarte greu să menții echilibrul, dacă nivelul de conștientizare nu este același la toți factorii de influență și de decizie. Noi am încercat să facem cât s-a putut de ieftin ceva care să arate cât s-a putut de bine. În proiectele noastre am cheltuit banii responsabil, făcând uneori compromisuri pe care mulți arhitecți nu le-ar face. Am încercat să ne poziționăm în afara noastră și să vedem care e interesul: să obținem ceva care să ne gâdile nouă ego-ul sau să rezolvăm o problemă. Pentru că oamenii trebuie susținuți în demersurile lor. Noi suntem niște instrumente care le pot schimba puțin viața, dar nu prea mult. Mai e și chestiunea banilor. La noi în societate, lumea nu are exercițiu acesta al bugetării. Ani de zile, când le ceream clienților o evaluare a bugetului pe care îl au, se gândeau că vreau să le fac automat ceva scump. E cultura asta a noastră, frica asta care paralizează orice încredere într-o evoluție pozitivă a lucrurilor.
Să vorbim puțin despre proiectul pentru care toată lumea stă acum cu ochii pe voi: Fosta Fabrică. Cum au ajuns investitorii scandinavi să investească în fosta fabrică de bere?
Proiectul cu Fosta Fabrică a plecat de la emoție și entuziasm, mai mult decât de la business. Să recunoaștem: e mult mai ușor să construiești de la zero pe un teren nou. Dar într-un mediu concurențial cum este piața imobiliară, un lucru important devine identitatea proiectului. Ducându-te către o zonă purtătoare de identitate, primești un anumit grad de unicitate în piață.
Sunt multe zone în București care au acest potențial pe care îl are fosta fabrică de bere…
Bucureștiul are un patrimoniu industrial foarte vast abandonat. Poate pentru oraș, cu mulți ani în urmă, ar fi fost benefic să se identifice acest potențial al structurilor industriale și acolo să se dea drumul la niște reparări. Ar fi fost o formă de reintegrare, de recuperare benefică, înainte de a umple cu construcții zone libere, care ar fi putut fi foarte lesne parcuri, de exemplu.
Apropo de recuperare, ai primit Premiul pentru sustenabilitate Grundig și chiar am auzit lumea discutând la gala de premiere ELLE Decoration Design Awards că proiectele tale au această componentă în ele.
E unica șansă pe care o mai avem de a înțelege că planeta nu e infinită. Preocuparea pentru un viitor pe care tu, ca arhitect îl generezi azi, înseamnă sustenabilitate. În ecuația asta globală, în care ne confruntăm cu criza energetică, cu CO2, cu încălzirea globală, cu un ritm tot mai crescut de urbanizare, nu ai voie să fii altfel. Doar că undeva trebuie găsită o medie, o corelare cu costul corect, pentru a se putea amortiza investiția. Sustenabilitate înseamnă și eficiență.