În Egiptul antic, bijuteriile nu erau un semn de statut sau de avere. Bogat sau sărac, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, toată lumea purta bijuterii. Cu toate acestea, bijuteriile au avut un alt scop decât acela de accesoriu decorativ. Erau adesea folosite pentru comerț, sau că decorații militare, cadouri diplomatice sau amulete. Similar cu amuletele, bijuteriile erau folosite pentru a respinge răul și pentru a invoca protecția zeilor. Istoricii au crezut mult timp că în cultura faraonică, bijuteriile erau destinate numai morților. Desenele, obiectele și decorațiunile de mormânt găsite au respins această teorie.
Vechii egipteni foloseau deja tehnici precum turnarea, lipirea și ciocanirea metalului, inclusiv tehnica complexă de granulare a fost folosită încă de pe atunci. Această tehnică a fost perfecționată de etrusci între 600 și 480 i.Hr și a fost adoptată ulterior în Evul Mediu. În Grecia antică din 1400 i.Hr., aurul, diamantele și alte pietre prețioase au fost folosite pentru a crea bijuterii purtate ca simbol al puterii și bogăției.
Originea cuvântului „diamant’ provine din cultura greacă antică. Oamenii din Grecia au crezut că diamantele sunt lacrimile zeilor și au numit această piatră prețioasă „adamao’, care poate fi tradusă prin „mă supun’. Cuvântul „adamas’ în greacă veche este adesea tradus ca „invincibil’. Cuvântul „carat’, folosit pentru a exprima greutatea aurului și a diamantelor, poate fi remarcat și în greacă antică. Au descoperit că semințele arborelui de morcov au o greutate constantă de aproximativ 0,2 miligrame. Drept urmare, sămânța, numită „keration’ în limba greacă, a fost folosită că unitate de greutate.
La fel ca oamenii din Grecia antică, românii au purtat multe bijuterii. Cu toate acestea, a existat o diferență. Femeile purtau bijuterii pentru a-și îmbunătăți frumusețea și pentru a-și accesoriza ținuta, în timp ce bărbații purtau doar bijuterii utile, cum ar fi ace de îmbrăcăminte. Bijuteriile române erau puternic inspirate de bijuteriile grecești, dar erau mai grele și mai luxoase și, ca urmare, mai scumpe. Adevărata descoperire a brățării cu diamante a apărut câteva secole mai târziu. Mai exact în jurul anului 1820 la Paris. În ceea ce privește verigheta, chiar dacă nu este complet clar de unde a provenit tradiția verighetei, se crede că practica provine din Roma antică.
Oamenii din Egiptul antic foloseau deja inele pentru a-și exprima dragostea pentru partenerul lor, dar schimbul de inele în timpul unei ceremonii de nuntă pare a fi mai mult o practică română. Bărbatul îi oferea femeii un inel în formă de cheie din fier sau bronz. Cheia simboliza faptul că bărbatul i-ar „debloca’ inima și bunurile sale lumești pentru ea. La urma urmei, soția română avea dreptul la jumătate din averea soțului ei. Numai în jurul secolului al III-lea aceste verighete au fost lucrate cu argint sau aur.
Astăzi, bijuteriile din aur sau bijuteriile cu diamante au devenit un accesoriu purtat aproape zilnic, însă simbolul inelului din aur cu diamant continuă să rămână același: inelul de logodnă.