În urmă cu șase luni am început proiectul Ascultă-ți corpul. Știam de ce ne dorim să îl facem. Știam că e nevoie de el. Însă erau singurele certitudini pe care le aveam. În rest, doar speram să se transforme în „ceva cu care femeile să se identifice. Care să le confirme că nu sunt singure. Care să le dea încredere, speranță și optimism. Speram să se transforme într-un semnal de alarmă, care să le facă să nu mai amâne încă o dată programarea la medic.
Cu timpul, „ceva-ul la care doar aspiram a prins formă. Speranțele s-au transformat în certitudini, număr după număr, iar lucrul acesta s-a datorat doar femeilor care au luat parte la el, care au avut curajul de a-și expune poveștile de viață, de a se lăsa fotografiate, de a fi oneste, vulnerabile și puternice deopotrivă. Sună pretențios? Probabil că asta aș fi gândit și eu dacă nu încercam să fac un exercițiu simplu de imaginație. Cu fiecare articol pe care l-am scris m-am gândit dacă eu aș putea fi în locul lor. Iar de fiecare dată răspunsul a fost unul negativ. Așa că nu pot decât să le privesc cu admirație și să le fiu recunoscătoare. Mulțumită lor am învățat că anorexia nu este despre mâncare și nu este o fază, că depresia trebuie privită ca o boală ca oricare alta și că femeile diagnosticate cu cancer de sân nu se luptă cu boala, ci o acceptă.
Fiecare articol m-a făcut să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă, să renunț la superficialitate și să văd dincolo de urmele vizibile pe care fiecare afecțiune le lasă asupra corpului. Iar numărul acesta nu face excepție. Dacă până acum credeam că motivul pentru care cineva recurge la chirurgia obezității ține doar de pierderea în greutate, am conștientizat că, de fapt, de cele mai multe ori, schimbarea aspectului fizic este doar un efect secundar. Dincolo de numărul de kilograme în exces, obezitatea are repercusiuni mult mai grave și mai profunde asupra vieții unei persoane. Hipertensiunea arterială, insuficiența cardiacă, tulburările respiratorii și de fertilitate, diabet zaharat de tip II sunt câteva dintre afecțiunile care vin odată cu aceasta.
Așa că, a opta pentru o astfel de intervenție este de multe ori o decizie strict medicală.
Privind din exterior, poți trage rapid concluzia că o persoană se luptă cu un exces de greutate doar din cauza unui regim alimentar necorespunzător. Însă, ca și în cazul anorexiei, am învățat că nu putem vorbi de un singur factor declanșator. Ci că e vorba de un cumul de factori genetici, psihologici și socio-culturali. În plus, decizia de a apela la această intervenție nu înseamnă că ai ales calea ușoară. Ci că ai epuizat orice altă metodă de tratament. Fie că vorbim de diete, medicamente, sport sau terapii comportamentale.
Teo Trandafir și Navi sunt protagonistele acestei ediții a proiectului Ascultă-ți corpul, și au decis să își împărtășească poveștile pentru a ne arăta ce înseamnă să reușești într-un domeniu în care nu corespunzi tiparelor clasice de frumuseţe. Cum ajungi să iei decizia de a recurge la chirurgia obezității independent de părerile celorlalţi. Cum o transformi într-o alegere care te vizează doar pe tine.
Teo Trandafir
Adolescența mea a fost perfectă. Nu am avut nici o problemă în ceea ce privește numărul de kilograme. Totul a început undeva pe la 21 de ani. Cred că totul a avut o componentă hormonală. În momentul în care s-au schimbat anumite lucruri și am devenit femeie, brusc am început să o iau razna, și asta fără a modifica porțiile de mâncare. Am stat și m-am gândit în toate felurile. Nu mâncam mai mult decât altădată, nu mâncam la alte ore. Așa că am început să îmi restricționez alimentația, până când am hotărât să nu mai mănânc nimic. Și asta fiindcă auzisem o nutriționistă spunând că «numai nesimțitele sunt grase».
Apoi, am simțit o presiune din partea colegilor de breaslă, care nu făceau altceva decât să facă mișto de mine pe tema asta. Să zicem că aveam cu toții un ciorchine de strugure. Și fiecare lua câte un bob. Toată lumea se uita la mine. Sau dacă eu băgăm un bob de strugure în gură, toată lumea zicea: «de-aia te îngrași, că mănânci cu poftă». Ceea ce mi se părea nedrept. Pentru că eu mâncam cât mânca toată lumea. Și nu cunoșteam sentimentul de poftă. Nu știu ce înseamnă să îți fie poftă. Chiar nu am simțit asta niciodată. Am curiozități. Dacă văd ceva care arată interesant, da, aș gusta, dar nu mor dacă nu o fac. Pentru că mi se pare că pofta te transformă într-o ființă umană inferioară propriei valori. Asta e o chestie pe care mi-o zic adesea. Numai un câine legat de calorifer care se uită la masa stăpânului poate dezvolta sentimentul de poftă. Și, pentru că mă consider de o inteligență superioară, refuz să mă cobor într-acolo.
Dar auzeam constant «nu mai mânca atât!». Până la un moment dat, când m-am enervat și am zis: bun, Teo e grasă, Teo e grasă, Teo e grasă! Și dacă nu mai e, ce mai facem? Pentru că tâmpită Teo nu e, mincinoasă nu e, hoață nu e. E grasă. Asta se poate remedia cel mai ușor. O trăsătură de caracter e mai greu de corectat. Pe când așa, o chestiune fizică poate fi ușor trecută la bifate.
Însă, în momentul în care cineva te jignește în mod constant, folosind aceleași apelative, începi să crezi în ele și devii tu însuți foarte apăsat de lucrurile care ți se spun.
Dacă îi spui unui copil într-una că e prost, că e urât sau că e rău, o să ajungă să creadă. La rândul meu ajunsesem să cred că totul stă în asta.
Îmi aduc aminte că într-o zi mi-am dat seama pe la ora patru că nu mâncasem nimic. Și am zis: dar ce ar fi dacă aș transforma asta într-un eveniment? Și din momentul ăla m-am oprit din mâncat. Eram obsedată, nu mă gândeam decât la asta. Începusem să beau și din ce în ce mai puțină apă, pentru că aveam impresia că dacă am băut o cană cu apă m-am îngrășat 250 de grame. Și nici așa nu a fost bine. Am dat-o în partea cealaltă.
Fiind un om destul de temperamental, eu n-am căi de mijloc. Până când am cunoscut primul nutriționist, doamna doctor Bilic, prin 2000 și ceva, care m-a învățat să am răbdare cu mine, să nu mă mai cert, să nu mă mai bat atât, să nu mai fiu atât de aspră cu mine, să nu mă mai jignesc în sinea mea. Și m-a adus cumva până într-un moment în care am putut să văd rezultate. Am slăbit vreo 30 de kilograme într-o vară dar, paradoxal, lucrurile au luat o turnură dezastruoasă.
Până atunci mă bucuram de susținerea publicului. Multe dintre telespectatoarele noastre de atunci s-au identificat cu mine. Eram Grasa poporului român. Și am avut norocul să fiu oarecum atipică și extrem de familiară celor care mă urmăreau. Fiecare dintre noi are să își reproșeze ceva. Că are un kilogram în plus, că nu are părul suficient de lung… și atunci femeile înțelegeau că, chiar și așa, se poate. Că succesul nu stă neapărat în dimensiuni, în sâni, în ochi sau păr, pentru că nu aveam nimic din toate astea.
Aveam ceva de spus. Într-o lume care tace, atunci când ai vocea, ai tot.
În momentul în care am slăbit, din punct de vedere al audiențelor, am înregistrat o scădere. Până când oamenii s-au reobișnuit cu mine, cu vocea mea, cu prezența mea, cu felul meu de a fi, au început să nu mă mai vadă. Și astăzi mi se întâmplă să mă întâlnesc cu oameni prin diferite locuri care îmi spun: «Îmi plăceai mai mult atunci!». Și atunci eu nu mai știu cum să o dau. Dacă ești grasă, de ce ești grasă? Dacă ești slabă, de ce ești slabă? Și am hotărât să fac așa cum cred eu că e mai bine.
Mi-am impus ca intelectul și pregătirea pe care o am să fie cele care să mă preocupe. Și am renunțat la chestia cu corpul, pentru că altfel cred că o luam razna. Niciodată nu am suferit de depresie din cauza greutății. Frământările mele vin din altă zonă. Mi se pare că nu sunt în stare să fac destul, mi se pare că aș fi putut să mă port altfel în anumite circumstanțe, dar aspectul fizicul nu m-a deprimat niciodată.
Decizia operației nu a venit fiindcă îmi doream să arăt că Sophia Loren, ci a venit fiindcă îmi doream să fiu sănătoasă, să mănânc puțin, să pot face lucruri pe care până atunci nu le puteam face.
Suferisem de pancreatită, în urma căreia s-au practicat cinci incizii pe o lungime impresionantă, iar medicii de la Viena mi-au spus că ea va eventra. Eventrația fiind o hernie obținută în urma unei intervenții chirurgicale. Și mi-am dat seama că, mai devreme sau mai târziu, o să se crape. Și acest lucru începea să se întâmple. Am funcționat așa până când am renunțat să mă gândesc ce o să fie.
Până într-o zi, în luna decembrie, când l-am avut invitat în emisiune (n.r. – „Teo Show) pe dr. Cătălin Copăescu. Cu delicatețea sa caracteristică, m-a întrebat dacă nu cumva operația mi s-ar părea o soluție pentru problema mea. I-am răspuns că da, fără să stau pe gânduri. Pe data de 19 decembrie, imediat după emisiunea de la Kanal D , m-am dus la spital. Pe 20 m-am operat, și pe 23 eram acasă și împodobeam bradul cu fiică-mea. Nu am avut nici cea mai mică complicație sau problemă. Imediat după, am suferit o operație de extracție a unui molar.
A durat două ore jumate și m-am chinuit îngrozitor. O operație de dinte mi s-a părut mult mai grea decât cea pe care am făcut-o.
Odată cu operația, regimul alimentar a dispărut. Cantitatea de mâncare pe care poți să o consumi se reduce semnificativ, undeva la 45 de mililitri , dar poți mânca orice. Acum pot să mănânc un sfert de amandină. Înainte nu puteam, pentru că de la un sfert de amandină credeam că mă făceam cât Palatul Telefoanelor. Acum nu mă mai îngraș. Mănânc ce vreau, când vreau.
Cred că operația mi-a schimbat viața în sensul în care sunt mai puțin vizibilă și oamenii nu sunt la fel de agresivi ca înainte. Înainte auzeam «uite-o pe Teo! Care, mă? Aia în verde, grasă!». Și știam că sunt eu. Când auzeam grasă, știam că e vorba despre mine. Că nu avea altcineva cine să fie. Acum sunt mai greu de detectat. M-a făcut să mă simt mai ușoară. Pentru mine nu conta să mă simt frumoasă, ci ușoară. Eu nu frumusețea apreciez la o femeie, cât grația. Grația, buna creștere, dacă se poate și combinate, excepțional. Un limbaj care să se reflecte în ochi, pentru că ochii, după părerea mea, sunt niște bijuterii foarte prețioase pe care nu le poți cumpăra. O privire inteligentă asociată cu o atitudine frumoasă, o poziție elegantă, toate chestiile astea contribuie la frumusețe. Dacă ai o atitudine pe care ți-o doreșți și dacă ești dreaptă și treci frumos prin viață, cred că este suficient.
E important ca femeile să conștientizeze că viața merge într-o singură direcție. Din nefericire pentru noi, nu devenim nici mai tinere, nici mai sănătoase, articulațiile și tot ce înseamnă analize nu devin mai grozave. Trebuie să câștige cât mai mult timp pentru a se bucura de familiile lor și de ele însele. Iar operația îți oferă șansa asta. Aș face-o din nou cu ochii închiși, doar că mult mai devreme, fiindcă mi-am dat seama că am făcut un lucru bun pentru mine, pentru copilul meu, pentru familie, pentru emisiune, pentru televiziunea mea.
Navi
Majoritatea membrilor familiei mele, atât din partea mamei, cât și din partea tatălui, suferă de obezitate. Eu, din păcate, am moștenit asta. E adevărat că alimentația joacă un rol important în numărul de kilograme pe care îl ai, dar de la un punct încolo nu se justifică cât mănânci versus cât de mult te îngrași. Eu am venit cu niște gene nefaste. Am fost întotdeauna copilul ăla grăsuț. Rățușca cea urâtă, și pe deasupra și grasă. Nu am conștientizat asta până pe la 12 ani, când m-am hotărât că vreau să fac muzică. Cântam cu un spray în fața oglinzii și îmi imaginam cum aș arăta pe scenă. Atunci mi-am dat seama că nu arătam ca fetele alea din reviste sau de la TV. Doi ani mai târziu, mi-am zis că e ceva greșit în felul în care arăt. Și am început să nu mai mănânc vreo trei zile. Apoi a urmat ceea ce am numit eu «regimul meu spectaculos de slăbire». Era anorexie.
Trăiam cu o felie de pâine graham, puțină brânză topită și o roșie toată ziua. Eram foarte mândră de mine că reușeam să slăbesc. Între timp, cariera mea a prins un oarecare avânt în Oradea, orașul din care vin, și mă simțeam apreciată. Dar, indiferent de cât de slabă eram, niciodată nu era suficient.
Apoi, la 16 ani m-am mutat în București, fiindcă am vrut să fac muzică. Am venit literalmente doar cu hainele de pe mine. Noaptea lucram la un studio și ziua mergeam la școală, iar temele ajungeam să le fac în metrou. Nu aveam nici bani și nici timp. Așa că am început să consum mâncare proastă, ieftină, de la patiserii. Nemaiputând să fac foamea, să fac sport sau să controlez orice grăunță pe care o mâncam, genetica și-a reintrat în drepturi și m-am resetat la starea mea naturală.
La 19-20 de ani aveam 65 de kg și mă duceam în sus. Mâncam dezordonat și necontrolat, dar nu atât de mult cantitativ. Un om cu un metabolism și un material genetic normal nu s-ar fi umflat în halul ăla. Mă băteam cu propria genetică și parcă totul din corpul meu era împotriva mea.
Picam audiții fără să le dau. Mă așezam la microfon și, până să apuc să cânt o notă, auzeam: «Următoarea!». Și mi-am dat seama că asta era doar din cauza aspectului fizic. Fiindcă nu apucam să zic vreo prostie sau să cânt. Mi se părea că totul la mine este greșit. Că sunt prea mică de înălțime, că picioarele sunt prea scurte, prea grase. Totul era despre a-mi ascunde corpul. Așa că am început să folosesc pastile de slăbit ilegale. Reușisem să ajung pe la vreo 50 și ceva de kilograme. Dar chiar și așa nu era suficient. Îmi aduc aminte că managerul meu de atunci mi-a zis: «Cânți atât de frumos și ești atât de frumoasă, păcat că ești plinuță». Aveam 53 de kilograme, 21 de ani și mi-a picat cerul în cap.
De ce nimic din ce fac nu poate să fie de ajuns? Așa că mi-am zis că trebuie să fac și mai multă foame. Până când am ajuns pe la 50-51 de kilograme.
Apoi a urmat o perioada foarte întunecată în viața mea. Mă despărțisem de fostul meu logodnic, munceam foarte mult și am început iar să mănânc haotic. Și, având în vedere că organismul meu era deja leneș și zăpăcit de 10 ani de yoyo dieting, nu mai reacționa și pur și simplu continuam să mă îngraș văzând cu ochii. Ajunsesem la 86,7 de kilograme. Din 2014, însă, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine pe toate planurile, cu excepția numărului de kilograme, care nu voia să scadă. Muream de ciudă că mâncam mai puțin decât un om normal și mă îngrășam de două ori mai mult. Era frustrant. Mi-am dat seama că trebuie să rezolv treaba asta. Că nu mai pot vedea mâncarea ca pe un chin. Îmi doream să pot mânca o prăjitură fără să mă simt vinovată. Timp de patru ani de zile, până în 2018, m-am documentat despre ce înseamnă chirurgia obezității. Am înțeles ce presupune și m-am hotărât să fac intervenția.
Doar soțul meu și prietenul meu cel mai bun au știut că urma să mă operez. Nu am zis altcuiva, din teamă. Au fost oameni care mi-au spus: «Dar ce, nu puteai mânca și tu mai puțin?». Nu! Pentru că nimeni nu a fost în pielea mea să știe toată lupta din spatele deciziei de a-ți tăia 70% din stomac. Nu e o decizie pe care o iei pentru că te-ai simțit grasă într-o dimineață sau că nu te-au mai cuprins pantalonii. E o alegere pe care o iei pentru că trebuie să dai jos o fundație și o să construiești din nou.
M-am dus pregătită să mă doară. Însă, spre marea mea surprindere, n-am avut nici un disconfort.
A fost ca și când nu aș fi fost operată. Operația a fost laparoscopică și singurele urme care au rămas sunt patru incizii mici pe burtă, care arată că niște mici alunițe albe. După operație trebuie să urmezi niște reguli stricte. O perioadă ai voie să consumi doar lichide, iar apoi alimente pasate. Asta pentru că stomacul tău are nevoie să se vindece, pentru că 70% din el a fost tăiat. Practic, prima lună e asemănătoare cu diversificarea bebelușilor. Ai un stomac cu totul nou, care s-a născut pentru prima oară. Însă apoi lucrurile reintră în normal și poți mânca orice vrei. Doar că fizic nu mai poți mânca mult. Și chiar dacă consumi puține alimente, te simți ca și când ai fi mâncat o masă cu cinci feluri. Te simți sătul și bine hrănit.
Ce am învățat după operație e că oamenii întotdeauna vor găsi ceva de comentat legat de felul în care arăți. Presiunea socială există în toate mediile, însă este mult mai amplificată atunci când lucrezi în show business. Mai ales dacă ești femeie. Din păcate, fatphobia există. Dar mi-am dat seama că dincolo de părerile oamenilor, sănătatea mea este cel mai important și de preț lucru.
Opinia medicului…
Obezitatea se traduce prin exces ponderal în sarcina țesutului gras, iar efectele consecutive unei astfel de prezențe excesive nu se lasă așteptate, pacienții afectați prezentând diabet zaharat, hipertensiune arterială, steatoză hepatică, insuficiență respiratorie, modificări hormonale, modificări ale funcțiilor articulare, defecte de mobilitate, risc de instalare a unor tumori sau risc carcinogenetic. O listă lungă de comorbidități care influențează speranța de viață a acestor pacienți. Obezitatea determină și o influențare majoră a calității vieții acestor pacienți, care au probleme în plan profesional, social sau personal, cu semnificație pentru fiecare dintre acești pacienți.
Pentru această suferință metabolică agravantă, cauzele se înscriu în lista celor ereditare, putând avea o condiție moștenită care predispune la acumularea de exces ponderal sau o cauză medicală dobândită, instalată pe parcursul vieții respectivilor pacienți, o cauză care le stimulează senzația de foame exagerată și de sațietate întârziată.
Astfel, acești pacienți ar trebui să-și verifice greutatea săptămânal, iar orice exces ponderal ar trebui controlat cu promptitudine. În momentul în care nu reușim, ar trebui să ne îndreptăm către medic. Dacă medicul va considera că sunt necesare evaluări și investigații pentru a afla cauza creșterii ponderale, acestea trebuie realizate într-o perspectivă urgentă, iar apoi găsim cea mai bună soluție. Dacă aceasta este cea chirurgicală, trebuie luată în considerare pentru că în joc e perspectiva pentru restul vieții a unui organism care se află sub povara excesului corporal și influențat major de bolile asociate obezității.