Elle Talks powered by Vodafone: 4 CONVERSAȚII despre ACTORIE și VIAȚĂ”.

RÉKA KOVÁCS:

„Mie-mi place să mă joc foarte mult

Réka de-abia a absolvit UNATC-ul de câteva săptămâni și vorbim imediat după premiera Livada de vișini, în regia lui Boris Focșa, la Teatrul Infinit, unde o interpretează pe Duniașa. Tocmai s-a întors de la Cluj. Acolo, îmi spune din start, a avut parte de-o revelație.

„Înainte de TIFF a trebuit să trimitem un self tape filmat și gândit de noi, apoi îl refăceam cu Bettina Lohmeyer, acting coach. A fost ca un fel de meditație indusă, mă punea să-mi imaginez locul, ora, anotimpul, ce purtam, niște senzații foarte precise, încât chiar simțeai că te duci cu imaginația în necunoscut. Inițial, fiind un proces nou, m-am crispat un pic, și se vedea în timp ce făceam self tape-ul. Și m-a pus să fac 10 flotări. Le-am făcut, și când m-am ridicat am dat direct textul, am început filmarea și a fost complet altceva. Toată tensiunea s-a dus și dintr-odată m-am relaxat, eram deschisă și zâmbitoare. Metoda, îmi spune, nu seamănă cu ce a învățat la școală, unde studiul se concentrează pe teatru, și doar un curs opțional i-a dat o idee despre ce ar însemna actoria de film. Nu că ar fi mult diferite, spune Réka

„Conținutul interior e același lucru, modalitatea de exprimare este diferită. La teatru exagerezi un pic, poate să pară jucat, dar totul este la scară mare, trebuie să te exprimi foarte mult și cu corpul, și cu fața. În film dai afară cu porția, cât mai puțin. Am experimentat asta în facultate, la un scurtmetraj, când era un primplan pe mine și apoi camera se-ndepărta. Eu jucam la fel. Când era prim-planul pe mine arăta grotesc ce jucam, pentru că nu mă adaptam, nu existau microexpresii, era mare și mult, ca la teatru. Ar trebui să învățăm chestiile astea. Cum înveți trei ani de zile teatru, cum se fac repetițiile, textul, culisele, la fel trebui să faci și cu actoria de film, că și acolo este un univers întreg în care trebuie să știi cum să relaționezi cu toată lumea.

Mai are de învățat și entuziasm să o facă, și își amintește despre cum a început totul. După ce a imitat întreaga copilărie personaje din programe de comedie de la TV, nu a mai acordat vreun interes actoriei, care îi părea un lucru foarte îndepărtat de lumea în care trăia ea. La finalul liceului, însă, nu simțea că-și dorește în mod special să urmeze vreo facultate. Până într-o zi. Se înscrisese la felurite agenții de casting și mai venea prin București să facă figurație simplă în diverse proiecte,

„și eram la o filmare de la cineva de la master, de la UNATC. Și stăteam la masa mea cu figurația simplă și la masa alăturată erau studenți de la UNATC. Și când i-am văzut cât se distrează și ce aer relaxat au, m-am uitat la ei și am zis că vreau asta. Nu vreau la masa mea, cu figurație simplă, vreau acolo. Nu am fost într-o trupă de teatru, nu avem nici o noțiune legată de teatru înainte. În august am decis că vreau să dau admitere, iar după vreo două săptămâni, tot la o figurație simplă, m-am întâlnit cu Cosmin Natanticu, căruia i-am spus foarte încrezătoare că dau la actorie. Și-a zis: «Ce tare! Ce repertoriu ai?». Și mie mi-a picat fața. Ce repertoriu să am? Nu știam nimic, știam doar că vreau acolo. M-am panicat, iar el m-a pus în contact cu Julieta Georoiu, de la Victory of Art. Vreo trei săptămâni am fost la ea să-mi fac o idee de repertoriu, să-mi caut niște poezii, să fac un monolog, și cu asta m-am dus la admitere. Nu spusese nimănui din familie despre examen, cu gândul că le va spune doar dacă e admisă. „I-am sunat pe la 11 seara, atunci s-au afișat listele, și le-am spus că sunt studentă la actorie. Tăcere. Am zis «Mai sunteți acolo?». Și tata: «Păi cum, tu la actorie, ai talent? Nici măcar nu știam că ai talent.» Au înțeles mai bine ce face când a studiat de-acasă, pe Zoom, în lockdown, și așa au căpătat respect pentru profesie. Pentru ea, școala pe Zoom a fost dificilă, până a decis să ia ce e mai bun din experiență și și-a făcut un program strict, pe ore, pe care l-a urmat cu încăpățânare și care a ajutat-o mult. Tot pe-atunci a început să scrie, mai întâi pentru un examen de creație, pentru care pregătea inițial un monolog de comedie al Stelei Popescu. Și-a dat seama că ar fi preferat un alt tip de umor, adecvat vremurilor. „Mi-am făcut examenul de creație cu acel monolog. Eram atât de emoționată, era prima oară și când am scris ceva, și prima oară când îl arătam. Mă gândeam că poate nu râde nimeni, poate e scris prost, poate nu se înțelege. Culmea, colegii și profa au râs, și m-am bucurat. În perioadele în care nu era „în armonie a scris poezii, povestește, în vreme ce altfel simte că e mai înclinată spre comedie, pentru că „mie-mi place să mă joc foarte mult, anul ăsta am realizat, când am gustat din relaxare, din armonie. Din bucuria de-a juca și de-a crea și de-a experimenta. Cu cât sunt mai relaxată, cu atât îmi ies lucrurile mai mult și simt că partea asta de comedie este pentru mine. Și rolul din Livada de vișini, spune, e în același ton. „Duniașa e contrapunctul, ea e comicul, la ea doar râzi. Și la final am simțit că iau publicul cu mine, se râdea la tot. Nu mai era acel Cehov grav. Nu, Cehov chiar a scris comedie și aseară mi-am confirmat. Se întâmplă lucruri tragice, dar sunt foarte multe momente de comedie..

Oricât i-ar plăcea, însă, energia teatrului, i-ar plăcea să facă și film. „La film, tocmai pentru că e nou și vreau să gust și dintr-o zonă în care sunt mai potolită. O întreb la final și cum privește intervenția masivă a tehnologiei în lumea cinematografiei și cum simte că îi modifică aceasta meseria. „Parte inovatoare a cinematografiei este binevenită, dar cu măsură. Folosită în așa fel încât să nu anulezi condiția umană, care este vastă și interesantă. Și atunci măsura justă de a combina tehnologia cu partea umană mi se pare esențială. Trebuie să pui în valoare și ce avem nou și actual, dar să pui în valoare și actorul, pentru că trebuie să ajungi cumva la om, să îl atingi cu ceva, trebuie să simtă ceva. Din toamnă o poți vedea pe Réka în spectacolul N-am văzut nimic, regizat de Mara Oprea, la Teatrul Arte dellAnima.

VODAFONE SUSȚINE TIFF, CEL MAI IMPORTANT FESTIVAL DE FILM DIN ROMÂNIA, IAR ANUL ACESTA LE-A PROPUS PASIONAȚILOR DE CINEMA O EXPERIENȚĂ UNICĂ, CA PARTE A CONCEPTULUI EMOȚII NOI. ACEEAȘI CONEXIUNE: A REPUS ÎN SCENĂ UNELE DINTRE CELE MAI CUNOSCUTE OPERE CINEMATOGRAFICE, SCOȚÂND ÎN EVIDENȚĂ FRUMUSEȚEA TEHNOLOGIEI. ELLE & VODAFONE ÎȘI PROPUN, PRIN ACEST PROIECT, SĂ INSPIRE ȘI SĂ SUSȚINĂ GENERAȚIA DE MÂINE.

IULIA COLAN:

„De fiecare dată o iau de la zero

Iulia Colan a ajuns parte din 10 pentru film la TIFF după o carieră deja consistentă în teatru, mai ales la Teatrul Național „Marin Sorescu din Craiova, unde lucrează și azi. Are premii la felurite festivaluri și se poate lăuda (deși n-o face) că a lucrat cu regizori ca László Bocsárdi, Alexandru Dabija, Theodor-Cristian Popescu, Radu Afrim, Cristi Juncu, Felix Alexa, Silviu Purcărete, Declan Donnellan sau Robert Wilson. Film nu prea a făcut, în afară de câteva replici în scurtmetrajul Betoniera, al lui Liviu Săndulescu. „M-am lovit tot timpul de un zid în treaba asta cu filmul, am fost chemată rar spre never., spune acum. „De-aia m-am bucurat cumva de context, m-am dus și am făcut networking cât n-am făcut în toată viața mea. De aceea, dar și pentru că în ultimii ani pandemia și sarcina (a născut cu nouă luni în urmă) au ținut-o departe de scenă și îi lipsea socializarea. „Și îți dai seama că la TIFF a fost ceva halucinant, a fost plin cu toate activitățile și seara făceai un duș și mergeai la party. Și dimineața o luai de la capăt. I-a plăcut programul, coordonat de Flori Bratfanof, și mai ales workshop-ul alături de Bettina Lohmeyer, care a fost „foarte cărnos, nu neapărat că a fost nou, eram familiarizată cu genul. Dar știi cum e, în ani uiți, din facultate, toate chestiile astea și e bine să îți dea cineva un refresh din când în când. Și după am avut întâlniri cu oamenii din industrie, cu Tudor Giurgiu, Paul Negoescu, Bogdan Apetri, Ada Solomon etc.. Îmi spune că vrea să facă film pentru că teatru a tot făcut, și mai ales pentru că a auzit că actoria de film și cea de teatru sunt meserii diferite și vrea să vadă în ce sens diferă și să experimenteze și aici. O întreb dacă diferențele acelea pot ține și de tehnologia folosită cu precădere în film, mai ales cu inovațiile ultimilor ani. „Deși, cumva, actoria se încadrează între cred și nu cred ce văd, până la urmă, și la teatru, și la film, tot despre adevărat și fals vorbim. Dar sunt niște diferențe de mijloace, în teatru trebuie să vadă și omul din ultimul rând, iar în filme e mult mai reținut, mai conținut totul. Când e vorba să se uite, și la filme, și la spectacole, o face pentru propria bucurie și plăcere, deși recunoaște că uneori „se activează involuntar și actorul: «Uite, acolo eu aș fi făcut altfel.».. „Mie-mi plac filmele și spectacolele unde se vede actorul, în orice estetică., explică Iulia. „Deci, apreciez și realismul, și spectacolele care se bazează pe imagine, ca la Wilson, Purcărete… Sau uite, acum am văzut în Festivalul Shakespeare spectacolul lui Lepage, 887, unde e o scenotehnică absolut senzațională, te lasă paf ce poți să faci când ai niște bani și o imaginație bogată. Eram ca un copil în fața unei vitrine cu jucării. Și pot să văd prin vasta tehnologie și că Lepage e un actor demențial. La TIFF nu a apucat să vadă alte filme în afară de Miracol, al lui Bogdan Apetri, pe care l-a și întâlnit și care a marcat-o prin căldură. „Uite, e genul de om cu care mi-aș dori să lucrez, pe care speri să-l întâlnești din facultate. L-am întrebat: «Cum îți faci distribuțiile? Cum îți alegi actorii?». Și-a zis: «Cu stomacul. Ce simt eu, din instinct.». La fel își construiește și ea rolurile. Iulia Colan a copilărit în teatrul craiovean, iar printre amintiri se conturează clar una de la șase ani, cu tatăl ei, actorul Ion Colan, jucând în Ubu rex cu scene din Macbeth, unul dintre spectacolele legendare ale lui Silviu Purcărete de la începutul anilor 90. Îi dădea replicile tatălui ei și îi tot zicea că vrea să fie actriță. Când a venit vremea s-o facă, s-a temut, așa că a dat admitere la Litere. „Ai mei nu înțelegeau nimic. (…) Am făcut un an la Litere și dup-aia mi-am dat seama că nu am cum să mă mint că o să fiu profesoară, mi-am înghețat anul, am dat la Teatru și aia a fost.

„Să fii sincer înseamnă și să te lași surprins. Cum reușești SĂ TE SURPRINZI MEREU? Cam asta e munca noastră de-o VIAȚĂ.'

Povestește și că școala nu a fost formatoare în sensul pe care și l-ar fi dorit, mai ales că nu a avut o relație „extraordinar de bună cu coordonatorul de an. Chiar a vrut să-și retragă diploma la un moment dat, până ce tatăl ei i-a zis: „Pentru cine faci facultatea asta, pentru ea sau pentru tine?. A continuat, „deși mi-a fost foarte greu, mă durea stomacul când mergem la cursuri. Nu-i ușor să trăiești așa trei ani. Dar sunt și feluri în care școala a ajutat-o: spre exemplu, venind la facultate după ce văzuse deja foarte mult teatru, spune că avea și prejudecăți despre cum se face meseria. „Școala îți deconstruiește toate chestiile astea, cumva te curăță. Un moment aparte, pe care îl aseamănă cu workshop-ul de la TIFF, a venit ca un declic pentru ea în anul al doilea, „când am descoperit cam cum e să te lași un pic în situație. Că așa, de multe ori noi ascultăm și înțelegem la nivel teoretic. Dar lucrul ăsta l-am descoperit la un curs comun, când o colegă nu se lăsa deloc în situație și a fost pusă să șteargă pe jos ore întregi, ca la un moment dat să spună textul. Și după ore întregi nu a mai interesat-o, nu a mai funcționat instinctul de conservare, pur și simplu s-a lăsat în treaba aia. Și atunci când dispare scutul ăla ies niște chestii foarte mișto. Acestea sunt metode particulare, însă Iulia spune că ea nu are una anume. „Pur și simplu de fiecare dată o iau de la zero. Nu ar ști nici să zică cum se apropie mai mult de un rol decât de altul, dar spune că încearcă de fiecare dată să se pună în situație și să vadă ce ar face, să fie onestă în proces. „Eu vreau să fac asta cu fiecare personaj pe care îl fac, încerc, nu știu dacă-mi iese. Vezi, ăsta este și pericolul, că procesul de lucru e unul și, la un moment dat, când ai produsul final, riscul este să mergi pe calea bătătorită pe care o cunoști și să nu te mai surprinzi. Că să fii sincer înseamnă și să te lași surprins. Cum reușești să te surprinzi mereu? Cam asta e munca noastră de-o viață. Trebuie să vezi mereu pe bune omul din fața ta. Cum e el azi, acum. Nu cum ți-amintești că era ieri. Textul și-l învață tot cu partenerii, în proces, nu de-acasă. „Dar cred că trebuie însușit foarte bine. Dacă nu știi textul nu cred că poți să mergi mai departe, nu cred că poți să devii creativ. Pentru că tot timpul te vei gândi la ce urmează să zici și atunci nu mai încape libertate. Ce înseamnă asta? „A-l ști atât de bine cât să devină parte din tine, să nu ai opțiune, să n-ai altă soluție decât să spui textul ăla. Lucram acum cu Declan Donnellan, el lucrează foarte mult cu imagini, și spunea: «cuvintele nu există, sunt ca niște fire de păr moarte, pe podea. Ele nu există decât ca o necesitate, apar doar când nu mai ai altă variantă, când n-ai putea să faci lucrurile altfel. Că, dacă nu există pretextul, nu are cum să vină nici textul, el vine dintr-o necesitate.» Și, foarte mișto, cumva crea și imaginea, și cred că și în film e valabil, că lucrurile ar trebui să vină ca și cum ceva iese dinăuntru și tu pui dopul și împingi în jos ceva ce dă să iasă. Noi încercăm să ascundem, nu să arătăm. De-acolo vine treaba mișto cu actoria, că nici în viață nu încercăm să arătăm sentimentele, în general, nu facem decât să ascundem. Și acolo vine lupta mișto. Cel mai „al ei spectacol, îmi povestește, a fost o dramatizare după Flori pentru Algernon, romanul lui Daniel Keyes, primit cadou de la un prieten. A știut de când a închis cartea că vrea să facă ceva, și a început să scrie. Nu a interesat-o faptul că personajul era băiat. „Am zis: «trebuie să fiu eu». Personajul are un IQ sub medie. Am studiat, m-am dus la niște copii și am urmărit mai mulți și, cumva văzându-i mai multe zile la rând, cred că am luat de la fiecare câte ceva și așa s-a dezvoltat Charlie. Și acolo am lucrat clar cu sufletul meu. E venit dintr-o lumină pe care nu reușesc s-o găsesc decât în personajul ăla. Independent de el, eu nu sunt așa de luminoasă. Întreb în final de ce e așa special spectacolul. „Pentru că l-am făcut așa cum îl vedeam eu. De multe ori în spectacol nu poți să-ți impui viziunea, pentru că regizorul vede într-un fel. Acolo nu mi-a impus nimeni nimic și a fost senzația aia de libertate, că pot să spun ce vreau eu, asta mi-a plăcut. Aș mai lucra cu mine.

SARA CUNCEA:

„Tu, ca om, nu trebuie să dai greș

Sara a debutat de curând la Teatrul Național București, ca actriță ieșită de pe băncile facultății, în spectacolul Pescărușul, de Cehov, regizat de Eugen Jebeleanu. Dar povestea ei cu actoria a început de mult, de când tatăl ei, actor și el, nu avea cu cine să o lase acasă. Așa că a copilărit în teatru. „De-aici am prins microbul, spune acum, „nu cred că a fost moment din viața mea în care să-mi doresc să fac altceva în afară de meseria asta. Zice că a știut dintotdeauna ce înseamnă meseria, pentru că nu mergea doar la premieră, ci și la repetiții, și la toate spectacolele. Când și-a anunțat însă tatăl că vrea să facă actorie, a primit extra lecții despre „partea rea a meseriei de la el și de la colegi. „Compromisuri, frustrări, cum sunt în toate meseriile care nu-ți oferă un job imediat după terminarea facultății. E o loterie. Dar am trecut și peste partea aia, tata mi-a zis: «Te descurci, pe mine nu mă interesează. Mie mi-ar fi plăcut să fii doctor.» Și până la urmă m-am descurcat singură, am dat din coate, din brațe, am înotat în lumea asta. Și se-ntâmplă lucruri. În liceu a fost într-o asociație de teatru independent creată de niște prieteni mai mari, Cuibul Artiștilor, mai întâi ocupându-se de chestiuni organizatorice și logistice, și apoi abia a început să joace. „Jucam foarte mult la vârsta aia, cred că după ce am ieșit din liceu aveam peste 300 de spectacole jucate. Și m-a ajutat foarte mult din punctul de vedere al experienței dintre mine și public. Tot pe-atunci a avut un rol mic și în Moromeții 2, al lui Stere Gulea („M-a sunat și mi-a zis: am un rol mic pentru tine, să lucrăm împreună, că poate e ultimul meu film. Și-am simțit o bucurie în suflet, s-au aliniat planetele.) și într-un scurtmetraj în care personajul ei era o fată care făcea un avort. „Eram în clasa a IX-a, venise un domn să facă casting, am luat rolul și a fost o experiență foarte mișto, pentru că a fost un scurtmetraj one shot, o dublă și-atât, ceea ce este foarte asemănător cu teatrul. Era și o poveste destul de complicată, eu aveam numai 15 ani și avem un gol în stomac. Școala a făcut-o parțial pe Zoom, cu un an de restricții, și deși spune că profesorul a fost inspirat și le-a dat ca temă să creeze un scurtmetraj pe care să-l regizeze și monteze singuri, pornind de la un monolog spune și că „actorie online nu se poate. Dar nici nu ar zice că meseria se învață musai la școală. „Cred că în facultate cel mai mult înveți să te-ntărești. Am întâlnit profesori foarte mișto, cu care am creat legături și pe care-i respect, dar în același timp mi se pare că am învățat mult mai mult din toată experiența mea la Cuibul Artiștilor decât am învățat în școală. Vorbim o sută de mii de chestii teoretice, pentru o facultate care mie mi se pare foarte asemănătoare cu facultatea de sport de exemplu, tot vocațională. Unde trebuie să faci performanță, trebuie să lucrezi, trebuie să miști până îți iese. E benefic, desigur, cadrul organizat pe care îl oferă școala pentru întâlniri cu oamenii din industrie, iar Sara crede că „dacă te duci și încerci să-ți păstrezi valorile și să iei doar ce crezi tu că este bun și că te ajută, este un loc bun. Dacă nu reușești, te lași un pic condus de ce sentâmplă acolo, și s-ar putea te îndrume pe niște drumuri care nu sunt ale tale. Cum ar fi faptul că i s-a spus că nu va prinde niciodată roluri în piese mai vechi, și iată că a debutat cu Pescărușul, unde are chiar rol principal. Pentru spectacolul ăsta, îmi spune, a învățat multe, mai ales că venise cu mentalitatea din școală, „că Cehov se face doar într-un anumit fel, cu pauze, cu trăiri. Eugen Jebeleanu avea alte planuri. „Mă interesează oameni reali, mă interesați voi în situațiile extreme în care ați ajuns și pe care le puteți aduce pentru înțelegerea acestor personaje. Mă interesează cum ești tu, Sara, că de-aia te-am ales., își amintește că i-a zis. Doar că nu știa cine e ea de fapt. „Încă descopăr. Dar faptul că m-a pus să mă gândesc la asta simt că m-a făcut mai puternică și mai stăpână pe mine. Am aflat unde pot să mă duc și să fie bine și unde nu mi-e bine și unde trebuie să mai repar ceva. Am lucrat împreună cu personajul, le-am pus una lângă alta, le-am împăturit, le-am legat bine și am descoperit lucruri din mine pe care le-am adus în personaj. Iar ce mă bucură foarte tare este faptul că foarte multă lume spune: se vede că pui suflet. Asta mi-am dorit și la asta am lucrat. Să nu fie nimic fake. Spune că e mai atrasă de teatru decât de film, pentru că îi oferă întâlnirea directă cu publicul, adică „ceva mai intens decât faptul că tu zici niște replici și zece oameni din jurul tău au alte treburi, tehnice, și nu aduc o contribuție energetică asupra a ceea ce sentâmplă. Beneficiul este că, după o dublă proastă, ai ocazia să o faci pe următoarea, până iese. Nu că ar porni la drum cu asta în minte. La film, i se pare, „ești un pic mai restrâns, îmi e frică să nu mă pot lăsa în sentimente și-n situația scenei, pentru că sunt foarte mulți factori externi la care trebuie să mă gândesc, mi-e frică să nu o dau în bară. Evident, nu se gândește la lucrurile astea când vede filme, ci se bucură de orice, chiar și (sau mai ales) de tehnologia care face experiența vizionării mai imersivă. Filmele ei preferate rămân și azi Avatar și Stăpânul inelelor, și spune că nu s-ar da în lături de la a încerca să joace în filme care folosesc CGI sau tehnologie 3D, așa cum nu ar refuza aproape nimic, profesional vorbind. „Nu știu să fac de toate, dar dă-mi să fac orice, mă chinui până iese. Are și o disciplină specială a muncii: nu îi place să întârzie, iar de când lucrează în teatru și vede cât de mult depinde fiecare mișcare a rotițelor ansamblului de prezența fiecăreia dintre ele în locul stabilit, cu atât mai mult. Dincolo de asta, o interesează să-și facă meseria onest. „Tata mi-a zis: «o să faci meseria cu onestitate până în momentul în care ea devine job». Niciodată nu mă gândesc ca la o povară la faptul că mă duc la repetiții. Și faptul că mă bucură foarte tare să fac asta și că mă gândesc la celălalt, că trebuie să îl respect și să facem ceva împreună. Și asta mă face să fiu sinceră. Când nu o să mai am chef să mă trezesc și să mă duc la repetiție… O întreb cum se simte să faci o meserie în care contează atât de mult subiectivitatea celorlalți, pur și simplu faptul de a fi sau nu plăcut de alții. „De-aia nici nu există un moment al acestei meserii în care să nu ai emoții, pentru că te gândești că asta contează., vine instantaneu răspunsul. „Tu, ca om, nu trebuie să dai greș. Înainte de fiecare casting sunt stresată două zile. Cred că la un moment dat te obișnuiești, pentru că pe actorii mari nu îi văd atât de emoționați. Poate la un moment dat nu o să te mai coste atât. Pe mine, momentan, mă costă foarte mult, e începutul carierei mele și nu trebuie s-o dau în bară. S-o dea în bară nu ar însemna un rol nereușit, ci mai degrabă ideea că ar fi percepută drept neprofesionistă. „Nu vreau să se zică despre mine că nu sunt serioasă, că nu știu textul. Mai ales că mă costă și îmi doresc foarte tare să fac asta. Mi se pare că, dacă se aude despre mine că sunt o neprofesionistă, pariul e pierdut. Cu un rol… să zicem că nu se potrivește, nu te înțelegi cu regizorul, suntem oameni, nu roboți. Dar dacă ajung să nu mă mai coste și să mă duc fără să învăț textul, clar nu mai este lucru la care trebuie să fiu prezentă.

ADA DUMITRU:

„Mereu am spus povești

E caniculă la ora prânzului în București, dar Ada Dumitru, după filmări, TIFF și cine știe ce alte proiecte, e fresh și pusă pe treabă, când ne întâlnim la o terasă să-mi spună mai multe despre cine este și ce are de gând să facă. Până acum a făcut destule – e angajată la Teatrul Alexandru Davila din Pitești, și a colaborat cu Teatrul Masca, unde a și debutat la 15 ani, cu Teatrul Național Timișoara și cu TNB, și a lucrat cu László Bocsárdi, Silviu Purcărete sau Mihai Mălaimare. În plus, după cum anunță presa, ia lecții de la profesoara de actorie a lui Nicole Kidman (Susan Batson) și a avut ocazia să lucreze pentru Tim Burton, Damian Lewis sau Guy Pearce când au filmat aici, să vadă cu ochii ei și să pună umărul la cum se face un proiect mare. E entuziastă după TIFF, unde a fost „nebunie. „N-am mai fost niciodată la un festival de film, în viața mea. A fost un amalgam de dă-i workshop, dă-i dans, dă-i vorbește cu nu știu cine, dă-i social anxiety. Sunt crâmpeie de amintiri; mi-am luat pisica, Mărioara, cu mine (n.red. Mărioara e prezentă și la întâlnirea noastră) și a făcut treaba mare în mașină și am tras pe dreapta pe autostradă, la 12 noaptea. Sau eram întinși în iarbă la 7 dimineața deasupra Clujului. Sau când am mers șase într-o mașină și eram ca niște adolescenți euforici. Cred că TIFF este despre oameni, despre întâlniri. Dintre toate, o menționează pe cea cu Florentina Bratfanof, coordonatoarea programului 10 pentru film. „Poate fi highlight-ul meu, pentru că a avut grijă de noi cu o tandrețe care m-a copleșit puțin, sinceră să fiu. Îmi spune apoi despre cum a ajuns la actorie, o istorie care se întinde până-n copilărie și e pigmentată cu episoade straniu-umoristice, spuse doar pe jumătate în glumă. „De la grădi, că am jucat fulgușorul de nea la o serbare, țineam o lumânare în timp ce ziceam poezia fulgușorului de nea și mi-a luat foc părul. Atunci am știut că meseria asta e pentru mine. Mereu mi-a fost ușor să stau pe scenă sau să îmi exprim gândurile.

„Imaginația mea rula atât de puternic încât trebuia să povestesc nonstop, dar nu aveam CONȘTIINȚA faptului că pot să le integrez într-o poveste. MINTEA mea nu făcea diferența înspre ficțiune'

Și continuă pe același ton. „Mereu am spus povești. Cum am învățat să vorbesc, am început să le bombardez pe nașă-mea și alte doamne pe care le prindeam cu povești imaginare pe care le prezentam ca fiind viața mea. Și aici mă refer la deschis ușa, zis bună ziua, așezat pe un scaun și început ore întregi de vorbit. Nu am avut nici un prieten în primii șapte ani de viață și imaginația mea rula atât de puternic încât trebuia să povestesc chestii nonstop, dar nu aveam conștiința faptului că pot să le integrez într-o poveste. Mintea mea nu făcea diferența înspre ficțiune. Trăiam într-un întreg univers imaginar foarte coerent și bine delimitat. Și cred că se reflectă cumva în teatru, când vii și zici o poveste. Și acum, de când am început să fac film, se reflectă și mai tare. Mai tare, îmi explică, pentru că în film poți să și arăți tot ce vezi. „În teatru poți să creezi foarte multă magie, dar este totuși un spațiu delimitat; la film poți să te duci cât de departe vrei tu, către ce visezi. Mai ales cu CGI, nu mai zic. Îmi spune că e deschisă la inputul tehnologiei în cinema, ba chiar a și participat, la un moment dat, la un workshop ca să învețe să lucreze și așa. Revenind, însă, îmi spune cum dansa pe scenă cât a fost la Școala populară de arte și râde amintindu-și că programul pentru amatori de la Masca i-a ținut loc de liceu. „Jonglam, făceam la catalige. Aveam spectacole la metrou, pe străzi, în parcuri. Acolo sunt întâlniri crude cu oameni care poate n-au văzut teatru în viața lor, merg în treaba lor și dau random peste artă. Se opresc un minut și iau decizia dacă să mai stea sau nu. Secunda în care omul se oprește din drumul lui și decide să rămână cu tine este un switch superb. Nu sunt mare fană a felului în care industria noastră este uneori puțin elitistă, stăm între noi și ne apreciem și ne dăm premii, iar în sală nu e nimeni. Până la urmă facem arta asta pentru oameni. Etapa Masca mi-a făcut un corp mai performativ și am învățat să privesc publicul în ochi și să-l iau cu mine. După, a urmat rolul în Militarul fanfaron, regizat de Mihai Mălaimare. Avem 15 ani, habar n-aveam ce fac, mă jucam. Ada lucrează acum la un film despre bunica ei. De ce despre ea? „Bunica mea este dragostea vieții mele. Așa m-am gândit eu că va rămâne lângă mine pentru totdeauna. Deși păstrează misterul în legătură cu multe aspecte ale filmului, îmi zice că ea a scris scenariul și-mi explică că îi vine ușor să se exprime și așa. „Scrisul e moștenirea mea de la tataie. Scriu într-un jurnal de când am învățat să scriu. Colecționez stilouri din toate culturile și tipuri de foi. Iar scenariul este traducerea într-o ficțiune a prieteniei mele cu mamaie. Când crezi în povestea ta, se aliniază totul natural. Ca-n actorie. Când îți place un personaj totul vine organic, nu trebuie să îți mai pui zeci de întrebări, știi deja răspunsurile, le simți. Și ai sclipiri când îți place. Sau când un regizor știe să lucreze cu tine. Adică să simtă actorul cu care lucrează, să îi înțeleagă mecanismele și „să vezi la ce răspunde și cum poți să îl duci spre sclipirile astea. Propria experiență cu regia a convins-o că „nu există limite la modul în care îți exprimi arta. Azi poți să joci, mâine să pictezi, poimâine să scrii. Important este să ai ceva de zis. Dar a învățat și disciplină. Și nu lucrând doar la filmul ei. „Disciplină curată am învățat în crew în departamentul de regie la Tim Burton. Să muncești pe set îți schimbă perspectiva imens. Realizezi că sunt atât de mulți oameni care sunt într-un proiect, poate cu ani înainte să apari ca actor în acest proces. După am făcut asistență la Guy Pearce și Damian Lewis, ceea ce, iar, a fost o lecție de disciplină. Spune că a ajuns să lucreze alături de ei din pur noroc și că a fost nevoită să învețe rapid o mulțime de lucruri. După o perioadă în care i s-a părut că munca ei „era despre mine, asta probabil din dorința de succes, de a reuși…, acum Ada a ajuns la concluzia că scopul e de fapt interacțiunea cu oamenii, cu spectatorii, cu colegii. Iar succesul, vede acum, e „să te bucuri de ce ți se întâmplă și să lași un zâmbet și loc de bună ziua. Poate de-asta a și învățat să nu se mai ducă la un casting imaginânduși deja aplauzele de la premieră, ci să nu mai aibă așteptări. Oricum, lucrurile bune au venit pur și simplu, cum a fost și întâlnirea cu Susan Batson, coach-ul ei, pe care a cunoscut-o la Berlin, la un workshop. „Am avut un moment de spark, în care mi-a zis să vin în State. Acolo am întâlnit pentru prima dată generozitate din partea breslei, un coleg a venit la mine după feedback-ul final și mi-a zis că-mi plătește el avion dus spre State, doar să mă duc. Momentul ăla n-o să-l uit cât oi trăi eu. A jucat și în filme – în Three Knee Deep e Bluebell, primul ei personaj mare, în limba engleză, un rol oferit de Bobby Bărbăcioru, alături de care face parte dintr-o gașcă de filmmakers români, qatarezi și americani. Nu i-a fost greu să joace în engleză, ba poate chiar a făcut lucrurile mai simple. „Mie îmi place, sunt și legată de limbă, că o vorbesc destul de mult. Dar mi se pare interesant să joci chiar și dacă nu știi foarte bine engleză, îți pui mai puține piedici, devine mai simplu puțin. Și cu rolul a fost interesant, am jucat cu actori din America care făcuseră foarte multe filme, eu nu făcusem nimic niciodată. Și îmi place să fac roluri negative, mai spicy, e mai mult loc de joacă. O psihopată poate să facă orice și nu am mai avut frica asta, că eram la început. Și după, a jucat „o altă maniacă în The Pact, cu aceeași echipă, un serial „care a ieșit în State și în Canada, o poveste post-apocaliptică, iar personajul meu era așa, Mad Max style. Nu l-a văzut încă, pentru că nu are acces de aici la canalul care îl difuzează, dar îmi spune că se uită, în general, la ce face, deși nu îi face mare plăcere. foto: Anatol Struna „Mă uit ca să învăț pe mai departe.'

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK