Cinci case de moda, mai multi designeri, infinite posibilitati! Maurice Munteanu incearca sa fie obiectiv, intr-o realitate mai mult decat subiectiva, si sa extraga lozul castigator – adica numele pe care trebuie sa le retii in sezonul acesta. Oh, si nu numai!
Pentru mine, Rei Kawakubo este precum o nuvela de Haruki Murakami – misterioasa, fluida, densa, actuala si teribil de precisa! Te intrebi, poate, de ce simt nevoia sa iti vorbesc, in mai 2016, tocmai despre ea, despre designerul care a pus bazele avangardei contemporane, dar care a fost acuzata, la un moment dat, de o anumita ciclicitate. Simt aceasta nevoie acuta tocmai pentru ca Rei Kawakubo reprezinta, fara doar si poate, definitia echilibrului intr-o industrie atinsa de streche! Da, ai citit bine. O industrie atinsa de febra banilor (firesc, de altfel), de orgolii, de patimi, de angoase, de concurenta. Kawakubo, insa, nu face parte din acest tablou. Ea si-a ramas, pur si simplu, fidela.
Sigur, o consumatoare de moda care isi doreste numai ultima pereche de pantofi si cea mai cool poseta nu va reusi niciodata sa inteleaga care-i treaba cu Rei Kawakubo. Nu va reusi sa inteleaga de ce are nevoie de toate structurile acelea complicate, de suprapuneri neintelese, de volume si de un oarecare haos estetic. Dar tocmai aici poate fi gasit echilibrul – in haos. E ca si cum ai face un exercitiu de imaginatie si ai incerca sa intelegi de ce, pentru un matematician, literatura este vitala. Tocmai asta face Rei Kawakubo – transforma moda in poezie, si poezia in cifre. Trebuie sa recunosti ca nu e putin!
Japoneza dificila, artagoasa si deloc dispusa sa comunice a transformat acest haiku modern intr-o reteta de succes – casa Comme des Garçons nu a fost cumparata de nimeni si penduleaza, de ani de zile, intr-un soi de independenta declarativa. Unii ar putea spune ca asta reprezinta o fronda. Nu, nu este asa. Fix la maniera aceasta ar trebui sa se desfasoare lucrurile in industrie. Astfel, creativitatea si-ar indeplini, de fapt, rolul. Iar Rei Kawakubo este un fel de martira a modei. O Ecaterina Teodoroiu care a plecat la lupta cu propriile arme. Or, pentru asta ar trebui sa o respecti. Daca nu o adori deja.
„Iar Vetements? M-am saturat de Vetements. Ai mai scris despre Vetements!, imi spunea Domnica Margescu, in studioul foto de la Ringier, in duminica de dinaintea deadline-ului pentru numarul din mai, in timp ce ne pregateam pentru shooting-ul cu Cristian Mungiu. Printre cabluri, fire si reflectoare, am ajuns la un fel de pact. Noi doi, adica Domnica si cu mine, am fost de acord ca, totusi, Vetements reprezinta un fel de stare de fapt, o radiografie sociala, mai mult decat un brand de haine. Or, era obligatoriu sa ii mentionez aici, in acest material.
Citeam, deunazi, un articol scris de Leandra Medine, forta din spatele platformei Man Repeller, care facea praf cel mai nou produs din industria modei – casa Vetements, pusa pe roate sau, mai bine spus, powered de genialul Demna Gvasalia si de stilista Lotta Volkova Adam. Teoretic, Leandra are dreptate – de ce ai plati 300 de dolari pentru un tricou galben din bumbac cu sigla DHL? Practic, nu are dreptate. Pentru ca Vetements inseamna mai mult de atat – e precum o piesa care iti place foarte tare si pe care ajungi sa o asculti pe repeat, o piesa care te obsedeaza, pe care dansezi cand te imbraci, in timp ce vrei sa iesi din casa sambata seara.
Filosofia Vetements vorbeste tocmai despre hibele acestei industrii, o ridiculizeaza, o face sa para mica. Dar, in acelasi timp, ii ofera si alternative. E suficient sa te uiti la personajele stranii care evolueaza pe catwalk, la fiecare show, si sa le compari cu alte personaje dramatice din literatura – cu Cocosatul de la Notre Dame sau cu eroii lui Charles Dickens. Pentru ca Vetements asta face – provoaca imaginatia prin intermediul unei estetici a uratului. Sau, mai bine spus, printr-o estetica alternativa, care te obliga sa gandesti, sa problematizezi si de-abia dupa aceea sa cumperi.
Si uite ca, plecand de la Vetements, ajung la Valentino. Oh, un salt spectaculos, vei spune! Da, poate. Dar nu este un salt intamplator. Maria Grazia Chiuri & Pierpaolo Piccioli, designerii Valentino, au un merit major – au transformat nostalgia intr-un accesoriu disponibil si pentru noua generatie de fashionistas. Precum intr-un film american a carui ac¬tiune se desfasoara in Missouri, un film in care accentul sudist si femeile de culoare sunt mai mult decat prezente, si casa Valentino a inteles cat de importanta este astazi omogenitatea. Iar tot acest discurs al lor, in care sensibilitatea si materialele diafane, luxoase, vorbesc despre un mod de viata mai mult decat despre o alegere la moda, devine, in mod firesc, extrem de vizibil. Pun pariu ca, pana acum ceva vreme, cand spuneai Valentino te gandeai la jet set si la culoarea rosie. Dar uite ca a venit momentul sa apreciezi produsele unei case cu traditie care si-a depasit statutul – s-a transformat in ceva modern, contemporan, actual. Avand in vedere piedicile de tot felul si regulile de multe ori absurde ale marketing-ului luxului, Valentino ramane un nume castigator.
Tot un nume castigator este si Marc Jacobs. Acel Marc Jacobs care a trecut prin multiple transformari, care a slabit, care a avut depresii, care s-a luptat cu tot felul de dependente, dar care reuseste sa surprinda in continuare. Obsesia lui neo-western, pentru ca despre western este vorba acum, m-a emotionat teribil. Toate acele referinte nouazeciste, volumele ridicole, dar perfecte, ciocatele, strasurile, paietele si jachetele absurde din jeans ma trimit cu gandul la un bar de striptease din Alabama si la o poveste trista cu o prostituata indragostita de un tirist, poveste ce se consuma, inevitabil, intr-un motel sordid aflat langa o benzinarie. De fapt, Marc Jacobs descrie visul american mai bine decat nimeni altul. Jacobs adora America profunda, o venereaza, este un regizor al emotiilor, creeaza trend-uri si, evident, seduce femeile. Cum va imaginati ca am fi putut trece atat de usor peste filmul lui, film in care joaca tot felul de eroine predispuse, mai mult sau mai putin, la destine tragice?
Tot despre destine ne vorbeste si Miuccia Prada. Dar ea o face mult mai arogant. Nu va ganditi ca asta trebuie sa insemne, automat, ceva blamabil. Miuccia Prada este aroganta pentru ca nu ar avea cum sa fie altfel. Si tot asa sunt si colectiile ei geniale. In ultima vreme mi se pare ca s-a atasat foarte tare de imaginea cuceritoarei urbane, de inspiratie saizecista. Ca sa o intelegeti si mai bine, ganditi-va la Tippi Hedren in The Birds – asta vrea sa ne transmita Miuccia. O eleganta atemporala, penetrata incisiv de factorul noutate. Cu alte cuvinte, lupta pentru drepturile femeii moderne, o femeie independenta si bogata, dar o face extrem de subtil. Nu arunca in scena elemente previzibile. Ea pariaza, in primul rand, pe inteligenta eroinei sale favorite. O seduc mult mai tare potentialitatea unui dialog sau a unei povesti de amor decat o femeie care cumpara compulsiv haine. Paradoxal, dar exista ceva rusesc in profilul doamnei Prada. O anumita doza de tristete, destul de usor detectabila. Dar asta ii face colectiile cu atat mai puternice si mai sofisticate. Prada reprezinta, daca vreti, apogeul modernitatii.
Nu este usor sa tai, sa alegi, sa sortezi nume. Dar e necesar. Ganditi-va la ce va place voua, in primul rand, la ce vi se potriveste, la ce va inspira, la ce va amuza. Si, de-abia dupa aceea, cumparati.
Foto: Imaxtree