Interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu

Dupa o carte-poem in care a topit zbuciumul si angoasele copilariei si adoles­cen­tei (Din amintirile unui Chelbasan, Paralela 45, 2003) si dupa un roman de debut foarte intens despre felul in care se suprapun vietile a trei generatii de femei (Fata din casa vagon, Polirom, 2006), Ana Maria Sandu ne propune, cu noul sau roman, Omoara-ma!, o poveste despre prietenia dintre doua femei si despre puterea fictiunii. Cele doua personaje, Ramona (28 de ani) si Veronica Manea (69 de ani), locuiesc impreuna de trei ani, timp in care doamna Manea construieste o plasa sedu­ca­toa­re de amintiri si povesti de dragoste in care mai tinara ei prietena e prinsa fara scapare. Ramona ajunge sa retraiasca viata si trecutul doamnei Manea cu pasiune si cu o empatie bolna­vicio­asa, iar singura solutie pentru a iesi din acest cerc vicios este crima. N-am sa va dezvalui sfirsitul cartii, dar va invit la o conversatie cu autoarea, o tinara scriitoare care se pricepe de minune sa prinda „particule fine de feminitate' (dupa cum ea insasi le denumeste) in scrierile sale.

ELLE: O sa incep cu o intrebare care iti va suna foarte familiar: „Ana, ce mai crezi despre eternul feminin astazi?' (n.red. – intrebarea este „imprumutata' din primul volum al Anei)

Ana Maria Sandu: Nu mi s-au limpezit cu mult lucrurile de la prima carte. Cred ca feminitatea e foarte, foarte diferita de la o virsta la alta si se schimba in functie de etapele pe care le traim. Poate de asta am si scris Omoara-ma!, o poveste care vorbeste despre un alt gen de feminitate, cea crizata, speriata de ba­tri­nete. Este un mit care, prin mass-media, se exercita asupra noastra: fii tinar, fii tinar cu orice pret! Dar nimeni nu-ti spune cum sa imbatrinesti. si nimeni nu scapa de aceasta presiune. M-am surprins ca am intrat in panica pentru ca am descoperit in oglinda niste fire de par alb. In romanul acesta m-a interesat, asadar, ciocnirea dintre tinerete si batrinete, dintre disperarea senectutii si slabiciunile, nesigurantele unei persoane tinere.

ELLE: Asta a fost nucleul de la care ai inceput povestea din Omoara-ma!?

A.M.S.: Am pornit, de fapt, de la o poveste de prietenie intre doua extreme – o fata tinara si o femeie in virsta, fiecare cu spaimele proprii legate de virsta. Con­vietiuirea, cu micile si marile ei rutine, intimitatea care se creeaza intr-o re­la­tie in care cele doua femei nu sint nici macar rude mi s-au parut interesante. Omoara-ma! e despre fictiunile pe care ti le faci despre tine, ca apoi sa i le livrezi altcuiva. Despre tineretea eterna si despre momentul in care iti dai seama ca imaginea pe care o ai despre tine incepe sa se descompuna. Ce fa­ci cind te uiti in oglinda si nu te mai recunosti si intri in panica? In cazul po­ves­tii mele, apare o fata dispusa sa preia sentimental ceea ce un corp batrin nu mai poate multiplica. E un fel de transfer de energie care are loc intre cele doua…

ELLE: Un alt lucru despre care vorbesti mult in cartile tale este prietenia dintre doua femei, intotdeauna foarte intortocheata si complicata emotional.

A.M.S.: Intotdeauna mi s-a parut ca prieteniile dintre femei sint o ciudatenie. Sint o ciudatenie pentru ca noi avem niste capacitati nemaivazute de a „duce' relatiile astea mult timp, de a le trece prin multe etape, ca pe o istorie personala. Eu, de pilda, de multe ori n-am facut anumite gesturi si nu am spus anumite lucruri dintr-un soi de loialitate fata de prietenele mele. Ma gindeam ca, daca as face-o, lucrurile n-ar mai avea cum sa fie la fel. Genul asta de renuntari intra si ele in combinatia prieteniilor intre femei.

ELLE: Pe linga prietenia dintre femei si felul in care te raportezi la virsta, in Omoara-ma! apare si tema fictiunii care are atita putere incit inlocuieste realitatea. De ce crezi ca e posibil asa ceva, de ce are fictiunea atita forta?

A.M.S.: Are o asemenea forta mai ales cind esti foarte tinar. Niciodata nu poti fi atit de fascinat de cineva sau de ceva ca atunci. Exact ca un cititor ideal, poti absorbi tot, inocenta e ca un val. Toata joaca asta cu fictiunea te poate costa, insa, scump. Fictiunea poate schimba lumea, dar iti poate afecta si racordurile la propria realitate. si totul in jur sa devina blurat. Sa-i spunem bovarism…

ELLE: In interviul din ELLE de acum trei ani, cind abia iti aparuse Fata din casa vagon, spuneai ca lucrezi la un roman despre cum se vede viata la 30 de ani. Ce s-a intimplat cu el?

A.M.S.: Incepusem, intr-adevar, un text ca un fals jurnal de jogging (Alearga il numisem atunci), un text – asumat, inconfortabil, chiar taios – care sa vorbeasca despre lipsa de timp si despre cum se schimba lumea dupa ce ai implinit 30 de ani. L-am lasat pentru ca ajunsesem intr-un punct mort. Ideea de a scrie despre o relatie vampirico-sentimentala dintre doua femei o aveam si pe ea de ceva vreme, asa ca m-am apucat sa scriu romanul, cu gindul ca o sa ma intorc la acel story despre viata la 30 de ani.

ELLE: si cum se schimba viata la 30 de ani? Tu cum ai perceput schimbarea asta?

A.M.S.: Capata un alt ritm. Incepi sa te gindesti ca nu ai timp suficient. Esti pe un culoar si asta devine angoasant. Nu stiu, cel putin mie asa mi s-a intimplat: brusc, am simtit ca optiunile se imputineaza. Daca in adolecenta ai toate posibilitatile din lume, asa-zisa „maturitate' devine inconfortabila. Nu cred ca e vorba doar despre experienta mea, ci despre un aer al timpului, in care fiecare cauta salvari cind simte ca intra intr-o cursa contra cronometru. Atunci cind a­lergi, totul in jurul tau se schimba si se accelereaza.

ELLE: Omoara-ma! iese putin din zona foarte poetica a scrierilor tale de pina acum, e o carte mult mai epica, mai narativa, mai putin autofictionala…

A.M.S.: Vocea s-a schimbat. Dar in continuare ma intereseaza foarte tare cum suna textul si lucrez foarte mult la nivel de stil. N-am scris Omoara-ma! mai usor decit Fata din casa vagon. Din contra, lucrurile au avut nevoie de timp ca sa se aseze. Am pastrat si temerile de la primul roman si nu de putine ori m-am gindit ca o sa-mi fie greu sa scriu povestea asta mai epica, tocmai pentru ca veneam dinspre poem spre proza.

ELLE: Dar temerile astea nu dispar odata cu debutul?

A.M.S.: La mine n-au disparut. Am aceleasi spaime si aceeasi bucurie cind cineva imi spune ca i-a placut textul meu, ma emotionez si mi se face pielea de gaina. Dar dupa prima carte, cred ca incepi sa te impaci cu tine, cu ritmul tau, sa nu mai complici lucrurile sau sa tragi de ele.

ELLE: Crezi in acel ceva numit „inspiratie capricioasa'?

A.M.S.: Nu. Cred in zile bune si zile proaste, ca-n orice job. Stau in Bucuresti si nu e tocmai liniste. Citeodata, zgomotul picamerelor devine insuportabil. Ma enervez, dar asta e! Cea mai buna dintre lumile posibile nu exista. Am fost o singura data intr-un loc retras, cu o bursa . Am locuit intr-un tablou cu multa natura si mi s-au limpezit multe lucruri legate de text. Dar n-am scris cu mult mai mult decit scriu acasa. Pina la urma, in fiecare text ma lupt cu obsesiile mele. E o alegere: poti sa alegi sa scrii sau sa te opresti. si cind alegi, trebuie sa fii dispus sa faci si sacrificii.

ELLE: Pe tine ce te mina in lupta cu scrisul?

A.M.S.: Nu stiu prea bine. Cred ca deocamdata nu-mi imagi­nez lucrurile altfel. N-am vrut sa ma fac scriitoare in copilarie. Ba din contra, nu-mi placeau compunerile si-i convingeam pe altii sa mi le faca. Tata ar fi vrut sa ma duc la clasa de matematica-fizica, unde mergeau toti copiii buni. Eventual, dupa aia, imi zicea ca as putea sa fac Dreptul sau alta facultate la moda. Dar imi intrase in cap ca singurul lucru care imi place cu adevarat pe lumea asta e sa citesc. Asa ca am ales o clasa de filologie-istorie si apoi am facut Facultatea de Litere. Povestea cu scrisul a venit treptat.

ELLE: Deci ai inceput sa scrii in facultate…

A.M.S.: Cred ca 80% dintre studentii la Litere scriu… E foarte important cu cine te intilnesti in perioada aia, cind esti foarte dezorientat si crezi in literatura ca intr-un fel de religie. Aici intervine rolul cenaclului (pe care Mircea Cartarescu l-a tinut la Litere), unde am cunoscut niste oameni foarte misto si am auzit vorbindu-se despre tot felul de carti si autori care nu se studiau. La cenaclu nu m-am hotarit usor sa citesc, chiar daca il frecventam. Mi se usca gitul si simteam ca nu pot sa scot nici un cuvint. Dar cred ca am facut-o atunci cind ma simteam pregatita si cind timiditatea mi se mai topise. M-a ajutat foarte mult experienta cenaclului si intilnirea cu Mircea Cartarescu. Am inteles devreme ca scriitorul poate sa fie un tip cit se poate de „normal'. Foarte departe de cliseele pe care ti le livreaza de multe ori scoala. Scriitorul e un om cu un job uneori foarte greu, pentru ca programul nu se termina la ora fixa. Pe linga asta, trebuie sa faca slalom printre alte slujbe ca sa traiasca. Din pacate, in România nu se gasesc bani pentru lecturi publice, burse, rezidente de creatie ca in alte parti. Apoi, nu e nimic glam in a fi scriitor: stai mult in casa, nu apari nici la televizor, nu te duci toata ziua la petreceri mondene. Singurele momente de fericire sint cele in care esti multumit de ce ti-a iesit.

ELLE: Hai sa vorbim despre barbatii din cartile tale. Pe mine m-a frapat ca ei apar ca un fel de monstri care se napustesc ca o furtu­na peste aceste femei cu o feminitate foarte fragila. Iar in Omoara-ma!, prezentele masculine sint cumva fantomatice…

A.M.S.: si barbatii din Fata din casa va­gon si Vali, Geo sau Ian din Omoara-ma! bulverseaza atit de tare lumile acestor femei, incit scot din ele toata pasiunea. Ei fac vocile acestor femei sa se auda cu ecou. Fara ei, personajele mele fe­minine n-ar putea sa se desfasoare. Ii vad ca pe niste motorase care pun in miscare toata dinamica sentimentala a acestei lumi de femei. Intilnirile dintre personajele feminine si cele masculine din cartile mele nu sint cele mai line si mai suave lucruri care se pot intimpla. De multe ori ies scintei, e adevarat. Dar nu cred ca ei sint mai cruzi decit ele, de exemplu. In nici un caz nu duc vreun razboi personal cu barbatii in textele mele. (zimbeste)

ELLE: Faci de multi ani cronica TV. Asta inseamna ca te uiti mult la televizor, nu? Eu sint un om care nu s-a mai uitat de cel putin patru ani. Ce am pierdut, ce se intimpla si despre ce e vorba la televizor?

A.M.S.: Ce se intimpla la TV e un spectacol perpetuu. Senzatia acuta pe care o am e ca sint foarte multe Românii. si ecranul reflecta perfect schizoidia aceasta. Am o prietena frantuzoaica, a venit aici de niste ani, a invatat româneste, dar un timp nu s-a uitat la TV. si in momentul in care a inceput sa se uite, a avut de­senul mult mai complet. A inteles mai bine ceea ce noi ii mai spu­seseram despre diverse personaje, situatii. Cred ca lucrurile de la TV sint de multe ori absurde, kitsch sau revoltatoare. Ro­mânia din lumina reflectoarelor. Daca reusesti sa nu te deprimi, poa­te fi chiar amuzanta!

Foto:Iulian Nan
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK