Romania, tara surprizelor (de Peter Frank)

Mentalitati, peisaje urbane, presa, politica, afaceri – un portret compozit al României de azi realizat, la rugamintea redactiei ELLE, de catre jurnalistul american Peter Frank.

VEZI FOTO

POZA 1 / 4

Exista doua lucruri inevitabile care ti se intimpla cind te muti in România. Unu, te ratacesti. „Scuzati-ma, unde este strada X?' Nu, nu pot sa-i pronunt numele. Doi, esti intrebat ce crezi despre noua ta tara. „Nu se poate! Te-ai mutat aici din New York?! Ha-ha-ha! De ce?!!' Se va dovedi ca, daca reusesti sa eviti prima problema si sa gasesti un raspuns pentru cea de-a doua situatie, nimic altceva in legatura cu acest loc nu mai este inevitabil. Sau planificat. Sau logic. Sau asa cum te asteptai.

Am incercat sa ma pregatesc pentru aceasta mutare. Inainte de prima mea vizita la Bucuresti, mi-am facut turul obligatoriu de librarie, cumparind un dictionar, o carte de fraze uzuale, una de istorie si un ghid. stiti genul: acela care promite sa te invete despre obiceiurile si eticheta din tara despre care nu stii nimic, cu exceptia vampirilor, a comunismului si a Nadiei Comaneci. Nu eram interesat de primele doua si depasisem (aproape complet) fanteziile de odinioara legate de a treia. Nu, cautam doar putin ajutor pentru a sti la ce sa ma astept, lucruri de genul „nu-ti expune talpa pantofului pe birou', „ofera-ti cartea de vizita cu ambele miini', „spune intotdeauna da, chiar daca, de fapt, vrei sa spui nu'. Ghidul s-a dovedit foarte folositor, numai ca ar fi trebuit sa-l citesc mai atent. Tot ce-mi mai aminteam cind am ajuns aici era ca românii au tendinta de a se holba la straini si ca daca versi sare pe masa trebuie sa-ti pui putina pe frunte. Asta, si faptul ca România e o tara foarte sexuala... ceva, parca, legat de revolutie. M-am lasat convins.

Ceea ce n-am bagat de seama atunci s-a dovedit mai tirziu ca ar fi fost niste informatii mult mai utile. Iata doar un exemplu: „Desi mediul de business se aliniaza cu practicile occidentale, România este inca o tara in tranzitie, in care se intimpla lucruri neasteptate'. Da, ar fi trebuit sa citesc mai atent acest capitol. Lucruri neasteptate… Privind inapoi, primul indiciu a aparut in taxi, in drumul de la aeroport spre oras. Unde sint muntii (pe care i-am vazut in atitea fotografii)? Peisajul arata ca in Kansas. Asta nu era in ghidul meu! Al doilea indiciu, citeva minute mai tirziu: nu puteam plati nicaieri cu euro. Hei, sint american. Ce vrei sa spui? Sintem in Europa, nu?

Acum a trecut mai bine de un an, si am inceput sa inteleg. Ceausescu a darimat muntii, iar România e mai mult un fel de jucator de rezerva al Europei, care sta pe banca asteptind sa fie bagat pe teren. Da, am invatat multe de cind sint aici, dar acea senzatie placuta pe care o ai atunci cind abia ajungi undeva nu m-a parasit cu totul. Asta pentru ca exact atunci cind crezi ca acest loc incepe sa capete sens, se intimpla intotdeauna ceva care te face sa te indoiesti ca ai inteles despre ce-i vorba.

La inceput, cind te muti aici, observi lucrurile evidente. Ciinii, in haite, patrulind pe strazi. Masinile parcate pe trotuar, sarutind cladirile. Trecerile de pietoni in fata carora, spre deosebire de ceea ce stiai de-acasa, masinile trebuie sa opreasca. Cosurile de gunoi fixate pe stilpii de felinar, la fiecare citiva pasi. Firme pe care scrie „non-stop', dar care nu au nici o legatura cu liniile aeriene. si femei frumoase oriunde iti intorci privirea. Apoi, incearca sa cumperi ceva de care ai nevoie! Cum ar fi sireturi pentru pantofi sau crema de ghete la cutie si peria aferenta. Nu, nu vreau sa cumpar un Rolex, pantofi Gucci sau un fular Prada. Doar un pieptene mic, negru, din acelea pe care le poti pune in buzunar. Nu? Nu aveti asa ceva? Nimeni nu are?… La McDonalds poti cumpara bere! Pizza Hut e un adevarat restaurant? si poti fuma oriunde, fara sa-i pese nimanui de asta?! Uite, am gasit Viceroy! Brand-ul care imi place si care nu mai exista acasa, in US.

Apoi privesti in jur la felul in care traiesc oamenii. Blocuri comuniste ingramadite printre case frumoase care, la rindul lor, se ingramadesc printre visini si vita-de-vie. Case mari si vechi, complet restaurate, transformate in sedii de ambasade sau cafenele. Dacii batrine si ruginite parcate printre Mercedes-uri si Audi. soferi de taxi batrini, care nu vorbesc engleza, dar asculta o muzica americana ingrozitoare, din anii ‘70. Cluburi de noapte deschise pina la opt dimineata, pline-ochi cu oameni care nu danseaza, nu se amesteca unii cu altii si muzica veche de 30 de ani. Sex-shop-uri de marimea unui dulap. si restaurante in care chelnerii par ca au plecat acasa in timp ce tu maninci.

Asa ca deschizi ochii mari, incercind sa intelegi mai bine. Te uiti la televizor, citesti ziarele, te interesezi de politica, celebritati, afaceri si scandaluri. (Stai putin! Au spus „criza'? Ce criza? Ca aceea a rachetelor din Cuba? Ca rusii invadind Praga in 1968? Sorry, criza asta nu-i prea palpitanta. Nici macar vreo epidemie tropicala care sa-ti ameninte viata. E doar o recesiune. Una severa, e adevarat. Ca o mahmureala: doare, dar – hei! – vine dupa un party.)

Descoperi apoi tot mai multe expresii uzuale (dintre care unele nu pot fi tiparite aici), ce explica lucrurile mult mai profund, pina cind realizezi ca motto-ul – neoficial, dar foarte explicit – al României nu este vreo deviza nobila si inaltatoare de genul „Nihil sine deo', ci mult mai blazatul „Merge si asa'. Exact! Nu e chiar un slogan pe care sa-l imprimi pe bancnote. Dar daca te uiti la felul in care se face aici politica, presa, afaceri, nu poti sa negi ca acest motto este potrivit. Nu ca politica ar fi aici atit de diferita de ceea ce este in alte parti. Sigur, daca te uiti la alte tari, ti se pare ca acolo politicienii arata a oameni de stat. Dar, credeti-ma, aceasta perceptie functioneaza doar daca nu locuiesti efectiv in acele tari. Ceea ce totusi exista in alte parti este constiinta faptului ca jocul politic, cel din fata camerelor de filmat, e doar atit: un joc. si ca in spatele minciunilor si inselatoriilor exista totusi niste principii solide.

Si presa? Unde e presa? Ziaristii stau cu orele in studiouri TV, vorbind non-stop. Sau sint ferecati in redactii si obligati sa faca PR. Confunda interviul cu stirea. Umplu coloane intregi cu cifre si fapte. si atunci e de mirare ca tabloidele sint singurele publicatii care se vind cu adevarat? In fond, acestea ofera cititorilor ceea ce le place: birfe si povesti cu care se pot identifica.

Apoi, lumea afacerilor. Un teritoriu de structuri care au profunzimea si stabilitatea unui decor de film vechi: din exterior arata grozav, dar nu cumva sa privesti inauntru. La primul vint mai puternic, totul se darima, iar lumea e socata de asta. Asadar, ce fac managerii in caz de recesiune? Concediaza din angajati si le reduc salariile celor care ramin. E ca si cum un boxer supraponderal si-ar taia un brat ca sa traga mai putin la cintar. Sigur, la inceput functioneaza, poti sa ramii pe ring un timp, dar cit de mult? Adevarata solutie e alta: te intorci la sala si te mai antrenezi. Da, somaj exista peste tot in lume, dar in alte parti exista si strategie, si restructurare.

In cele din urma, dupa un timp, realizezi ceea ce ar fi fost evident la o privire mai atenta. In graba de a arata la fel ca vecinii lor din Vest, românii au trecut prea repede de la Mobre la Maserati, de la Cico la Campari Orange, de la Marasesti la Parliament Reserve. Zidurile au cazut, usile s-au deschis, banii au dat navala. Dar putini erau pregatiti pentru asta. Cei mai multi au copiat ceea ce au vazut in Vest, nu ceea ce era cu adevarat acolo. Da, România este un orfan, o tara care a crescut fara parinti. A privit la altii pentru a invata cum sa se comporte, ce sa faca, ce sa poarte – pina si in ce culori sa-si picteze vechea casa. Iar acum e inca la virsta adolescentei. Dar tocmai de aceea e vesel aici. Adolescenta e o virsta minunata (atunci cind o privesti, nu cind o traiesti). si se poate sfirsi cu bine, daca exista mentori adulti si lideri exemplari, care pot pune lucrurile pe directia cea buna si ii pot invata pe tineri cum functioneaza lumea. Mi-e teama ca sint prea putine astfel de modele astazi, dar sint sigur ca intr-o zi vor fi mai multi.

Intre timp, privim si ne bucuram de toata bogatia pe care o implica imaturitatea – creativitate, energie, speranta neobosita. Vedem aceasta bogatie in teatru, in muzica, in arte, chiar si in mincare sau in felul in care oamenii isi parcheaza masinile. Recunosc, imi place aici. Nu atit ciinii de pe strada, cit pasiunea oamenilor de a povesti. Felul in care prietenii iti zimbesc si te suna fara nici un motiv anume, doar ca sa te intrebe ce mai faci. Ma minunez de taranii care isi vind produsele direct din portbagajul masinii. Ma bucur ca pot sa cumpar covrigi si strudele cu mere de la o fereastra de chiosc, pe trotuar. si imi face placere chiar si sa conduc prin tara, printre carute trase de cai si soferi psihotici de Formula 1.

Sint fericit aici, pe tarimul neasteptatului, unde inca se mai intimpla lucruri surprinzatoare – cu doar doua exceptii, pe care le-am pomenit la inceput. Da, am venit aici din New York. Acum, va rog, incetati cu risul si ajutati-ma sa gasesc strada pe care o caut.

Foto: Bogdan Nicolescu